În anul 1942, în diverse locuri din nemărginitul Gulag stalinist, care se întindea de la râul Nipru până la Extremul Orient, părăseau această lume, în chinuri cristice, martirii neamului nostru. Alţi români, arestaţi de către autorităţile sovietice în 1940-1941 şi transferaţi în interiorul fostului imperiu bolşevic, erau condamnaţi la ani grei de suferinţă. Chiar pe data de 1 ianuarie, în lagărul comunist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, se stinge din viaţă cernăuţeanul Gheorghe al lui Nicolae Cernuşcă, născut la 1909. Muncitorul a nimerit în mâinile călăilor stalinişti în ziua de 11 august 1940, fiind acuzat de faptul că în perioada interbelică a fost membru al unui partid contrarevoluţionar din România. Interogatoriile bestiale au durat 15 luni. Martirul va fi supus celor mai feroce metode de tortură sovietică. Când românul îşi dormea somnul de veci în pământul străin al Siberiei, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, pe data de 8 aprilie 1942, îl condamnă la moarte. În Uniunea Sovietică şi morţii, incluşi în categoria „duşmanilor poporului”, erau supuşi condamnărilor staliniste.
A doua zi, 2 ianuarie 1942, în locul exilului din regiunea Kemerovo a Federaţiei Ruse, trece în lumea celor drepţi ţăranca Saveta a lui Nicolae Scriculeac din orăşelul Noua Suliţă, născută la 1890, deportată în neagra străinătate, fiindcă era „soţia unui fost membru al unui partid contrarevoluţionar”. Împreună cu ea, apucă drumul calvarului soţul, Gheorghe al lui Ştefan Scriculeac, născut la 1884, neştiutor de carte, ţăran, şi copiii: Ion, născut la 1922; Elena, născută la 1926; conform hotărârii din 10 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS.
Pe data de 3 ianuarie, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Karaganda a Kazahstanului, se înalţă la ceruri Constantin al lui Andrei Negură, născut la 1891, fostul primar al satului Prelipcea (Prylypce) din fostul judeţ Cernăuţi al României. Fiind arestat în ziua de 21 iulie 1940 şi inclus în categoria „elementelor care prezintă un pericol social”, va fi condamnat, la 7 aprilie 1941, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, la 5 ani de detenţie.
În cea de a patra zi a sângerosului an 1942, în locul exilului din regiunea Tomsk a Federaţiei Ruse, a închis ochii pentru totdeauna ţăranul Gheorghe al lui Ion Traciuc din Corovia, sat de lângă Cernăuţi, născut la 1881, neştiutor de carte, deportat în Siberia, conform hotărârii din 9 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, fiindcă „era rudă cu un trădător al patriei” sovietice. Împreună cu el, porneşte pe calea neîntoarcerii soţia, Elena a lui Alexei Traciuc, născută la 1893, care va muri în aceeaşi regiune Tomsk a Federaţiei Ruse, pe data de 6 iulie 1954. A rămas fiica lor, Domnica, născută la 1928, fără părinţi, singură, în ţinuturile îngheţului veşnic.
Tot pe data de 4 ianuarie, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Novosibirsk a Federaţiei Ruse, va trece la cele veşnice ţăranul Dumitru al lui Cozma Nimijanu din Tereblecea, născut la 1906, neştiutor de carte. Fiind arestat în ziua de 26 octombrie 1940 „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”, este condamnat, pe data de 7 iunie 1941, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, la 5 ani de detenţie. Fratele său, Pintilei al lui Cozma Nimijanu, născut la 1898, tot în ziua de 26 octombrie 1940, a hotărât să treacă în Patria istorică şi să scape de teroarea bolşevică, instaurată pe meleagurile voievodale. Este şi el reţinut de grănicerii stalinişti şi condamnat tot la 5 ani de detenţie într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională.
În aceeaşi zi de 4 ianuarie, într-un lagăr comunist de muncă corecţională din Republica Komi a Federaţiei Ruse, moare ţăranul Teodor al lui Lazăr Boacă, născut la 1889, în oraşul Storojineţ. Scumpa lui soţie, Maria, născută la 1895, împreună cu copiii: Aurora, născută la 1928; Olga, născută la 1929; Gheorghina, născută la 1934; Lazăr, născut la 1935; apucă, în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, la 14 iunie 1941, calea suferinţelor spre pustiul stepelor kazahe, unde fiul Lazăr îşi va găsi mormântul, în blestemata regiune Aktiubinsk a Kazahstanului, părăsind această lume plină de durere în 1943.
În ziua următoare, Mihai al lui Ion Manolică, născut la 1915, în localitatea Jira din judeţul Piatra Neamţ al României, locuitor al satului Cuciurul Mare din fostul raion Storojineţ, fiind arestat de către grănicerii sovietici pe data de 3 august 1940 „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”, este condamnat, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, la 8 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională. Tot 5 ani de lagăr va primi, în aceeaşi zi de 5 ianuarie, Caterina a lui Ion Morgoci din Broscăuţii Vechi, învăţătoare, cu studii medii de specialitate, care a dorit, la 31 iulie 1940, să părăsească acest ţinut mioritic, unde teroarea comunistă a fost ridicată la rangul de principiu. Nimereşte şi ea în mâinile grănicerilor bolşevici.
Pe data de 8 februarie 1941, ţăranul Ştefan al lui Florea Dăscăliuc din satul-martir Mahala, fostul raion Noua Suliţă, este ferecat în lanţuri de către reprezentanţii organelor sovietice de represalii. În ziua de 14 aprilie, acelaşi an, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. Peste 9 luni după anunţarea sentinţei, la 10 ianuarie 1942, românul, născut la 1901, a coborât în pământul străin al Federaţiei Ruse, stingându-se din viaţă în blestemata regiune Sverdlovsk. A luat cu el dorul neîmplinit al libertăţii şi chipul sfânt al Patriei străbune. Participând la evenimentul sângeros de la Lunca, din iarna lui 1941, martirul a devenit „trădător al patriei socialiste”, iar întreaga sa familie, în număr de şase persoane, conform hotărârii din 9 iunie, acelaşi an, a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, va porni spre întinsurile fără sfârşit ale Siberiei de gheaţă.
Astfel, în prima decadă a lunii ianuarie a anului 1942, în lagărele staliniste de muncă corecţională din Republica Komi, din regiunile Sverdlovsk şi Novosibirsk ale Federaţiei Ruse, precum şi din regiunea Karaganda a Kazahstanului; în locurile de exil ale regiunilor Tomsk şi Kemerovo, Federaţia Rusă, şi-au pierdut viaţa şapte martiri, iar doi români, arestaţi în 1940 şi duşi în neagra străinătate, vor primi câte 5 ani de privare a libertăţii. Mai târziu, ei vor continua şirul martirilor trecuţi la cele veşnice, fiindcă chinurile românilor din blestematele lagăre sovietice erau insuportabile.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com