La 13 februarie 1849 delegaţia adunării românilor de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Șaguna, prezintă împăratului austriac Petiţia generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina. Documentul revendica, în principal, recunoaşterea naţiunii române în cadrul Imperiului austriac. Petiţiunea cerea unirea românilor într-un stat de sine stătător, cu o administraţie naţională care să decidă în problemele politice, folosirea limbii române în administraţie, totul sub umbrela Imperiului Habsburgic. De asemenea, românii transilvăneni mai solicitau şi un reprezentant pe lângă guvernul imperial, pentru a reprezenta interesele românilor la Viena şi organizarea unui congres al tuturor românilor.
Mitropolitul Andrei Șaguna (1809-1873) a militat pentru drepturile românilor din Transilvania, printre acţiunile sale numărându-se înfiinţarea Tipografiei eparhiale din Sibiu (1850), înfiinţarea Gimnaziului Românesc din Brașov în 1851, dar şi al Seminarului Andreian. A fost membru de onoare al Academiei Române.
La 13 februarie 1867 a fost interpretat în premieră la Viena valsul „Dunărea albastră” al compozitorului austriac Johann Strauss junior. Valsul „Dunărea albastră” sau „La frumoasa Dunăre albastră” a fost compus în 1866 de compozitorul Johann Strauss şi este una dintre cele mai populare piese muzicale din repertoriul clasic. Strauss a realizat și o adaptare pur instrumentală pentru Târgul Mondial din Paris din același an, formă în care a obținut succesul maxim. Această versiune instrumentală este cea mai frecvent interpretată astăzi. Conotațiile sentimentale vieneze ale piesei au transformat-o într-un simbol muzical al Austriei. Este inclusă în mod tradițional în bisurile de la Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. În noaptea de Anul Nou valsul este difuzat în Austria la radio și televiziune exact la miezul nopții.
În ziua de 13 februarie 1895 s-a stins din viaţă Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu, preot, poet şi prozator (1823-1895). Iraclie Porumbescu a fost unul dintre primii scriitori români din Bucovina. El a colaborat la periodicele „Albina Românească”, editată de Gheorghe Asachi la Iaşi, „Bucovina” (Cernăuți), „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (Braşov), „Gazeta Transilvaniei” (Brașov), „Românul” (București), „Zimbrul” (Iași), „Fântâna Blanduziei” (București) ș.a. Se remarcă în calitate de autor de versuri (balade, poezii patriotice), proză, schițe, prelucrare a unor legende istorice sau amintiri. Pe lângă culegerea de folclor, el scrie balade după model folcloric („Anița”), prelucrează legende din popor („Ieremie Movilă și sihastrul sau Altariul mânăstirii Sucevița”) sau evocă obiceiuri legate de îndeletnicirile sătești („Stâna”). În poeziile sale patriotice, el exaltă originea latină a neamului, elogiază unii luptători români din Revoluția de la 1848 sau își exprimă compasiunea pentru cei loviți de soartă.
La 13 februarie 1956 Prezidiul Comitetului Central al PCUS i-a încredinţat lui Nikita Hruşciov să prezinte raportul la şedinţa „închisă” a celui de-al XX-lea Congres al partidului despre cultul personalităţii și crimele lui Stalin. Cel de-al XX-lea Congres al Partidului a început la 14 februarie 1956. În cuvântarea de deschidere, Hrușciov l-a denigrat pe Stalin, când a cerut delegaților să păstreze un moment de reculegere în memoria liderilor comuniști care muriseră de la congresul anterior și până atunci. La primele ore ale dimineții de 25 februarie, Hrușciov a ținut așa-numitul „Discurs secret” într-o ședință închisă a Congresului, limitată la delegații sovietici. În patru ore, el a demolat reputația lui Stalin. Hrușciov scria în memoriile sale că „congresul m-a ascultat în liniște. Cum se spune, puteai să auzi cum cade un ac. A fost totul atât de brusc și neașteptat”. Deși nu a produs schimbări fundamentale în societatea sovietică, „Discursul secret” a avut o gamă largă de efecte. Termenul de „Discurs secret” s-a dovedit a fi cu totul eronat. Deși participanții la lecturarea discursului erau doar sovietici, delegaților est-europeni li s-a permis să-l asculte în seara următoare, citit rar pentru a le permite să-și ia notițe. Până la 5 martie, se trimiteau în toată țara prin poștă copii ale lui marcate „nu pentru presă” în loc de „strict secret”. În termen de o lună a apărut în Polonia o traducere oficială; polonezii au mai tipărit 12.000 de copii, dintre care una a ajuns în scurt timp în Occident. Fiul lui Hrușciov, Serghei, a scris ulterior: „Evident, tata a încercat să se asigure că ajunge la urechile cât mai multora. În curând, era citit la ședințele Komsomolului; asta a însemnat încă optsprezece milioane de ascultători. Dacă numeri și rudele acestora, prietenii, cunoștințele, poți spune că întreaga țară înțelesese discursul … Abia venise primăvara, și discursul făcea ocolul lumii”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com