La 5 martie 1616 Biserica catolică a declarat erezii teoriile legate de astronomie ale matematicianului şi prelatului catolic polonez Nicolaus Copernicus. Cartea sa „De revolutionibus orbium coelestium” a fost interzisă de către Biserica Catolică. Nicolaus Copernic (1473-1543), în 1512, înainte de a împlini 40 de ani, scrisese această lucrare, în care este prezentat modelul heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. Doctrina sa heliocentrică a fost completată și dezvoltată de Johannes Kepler și apoi de Isaac Newton, care i-a dat forma definitivă și explicația fizică. De asemenea, susținători ai lui Copernic precum Thomas Digges și Giordano Bruno ajung la ideea universului nesfârșit. Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică.
În ziua de 5 martie 1955 a decedat Hortensia Papadat-Bengescu, o mare prozatoare, romancieră și nuvelistă română din epoca interbelică. Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista „Viața românească”, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin.
Investigația psihologică se adâncește în romanele „Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini” și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Eugen Lovinescu vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”. Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalități narative moderne ce adâncesc perspectiva. Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observației și prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti.
La 5 martie 1966 a decedat poeta rusă Anna Ahmatova. Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism”. După Revoluţia socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice. În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului naţional al românilor Mihai Eminescu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com