La 13 august 1595 a avut loc Bătălia de la Călugăreni, în care oastea munteană, condusă de Mihai Viteazul, a încercat să oprească oastea otomană a lui Sinan Pașa, care a invadat cu scopul să transforme Țara Românească în pașalâc.
Vestitul istoric român, Nicolae Bălcescu, menționa că armata lui Sinan era de zece ori mai mare decât cea a lui Mihai Vodă. Deci, raportul de forțe era net favorabil oștirii otomane. Știind acest lucru, domnitorul muntean alese pentru bătălie terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov. Astfel, otomanii aveau în față un singur drum, cu podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată. Însuşi Sinan Paşa se prăvăli de pe cal într-o mlaştină foarte întinsă, de unde a fost scos de un credincios al său.
Pe câmpul de luptă au căzut circa 7.000 de otomani, iar tunurile acestora și un steag verde al profetului au nimerit în mâinile românilor. Prin atacul de la Călugăreni Mihai Viteazul reușise să atingă unele obiective: a provocat pierderi importante dușmanului, l-a demoralizat și a întârziat înaintarea turcilor, câștigând timpul necesar pentru concentrarea forțelor antiotomane. Cu toate acestea, deși întârziată, înaintarea turcilor către București nu a fost oprită. Mihai Viteazul a hotărât să se retragă în munți, unde avea să aștepte ajutoare din Transilvania și Moldova. Retragerea s-a executat noaptea, aplicându-se o strategie care a ținut sub tensiune tot timpul armata otomană.
Istoricii remarcă: jaful otoman era teribil, turcii au robit foarte mulţi români. Invazia turcească a sărăcit Ţara Românească. Adevărata victorie a lui Mihai Viteazul împotriva turcilor fu repurtată la câteva luni de la bătălia de la Călugăreni, pe malul Dunării, la Giurgiu. În octombrie 1595, domnitorul, care până la această dată a privit îngrozit cum ţara i-a fost cotropită de turci, a reuşit să închege o oaste de 40.000 de soldaţi şi să-i înfrângă pe otomani. Astfel, la 6 octombrie, Mihai Viteazul a eliberat Târgovişte, la 12 octombrie — Bucureştiul, apoi cetatea Giurgiului şi porturile dunărene. În rezultatul acestor victorii hotarul de sud al Ţării Româneşti a ajuns din nou la linia de sud a Dunării.
La 13 august 1914 s-a născut Arsenie Papacioc, duhovnic ortodox român. Arsenie Papacioc (1914-2011). Din anul 1976 a fost duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Nicolae Bordașiu și alții. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu. S-a călugărit în 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din București până în 1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. Între 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în 1964 de la închisoarea Aiud. Arsenie Papacioc a fost numit drept unul dintre cei mai importanți duhovnici ai ortodoxiei române.
La 13 august 1946, în şedinţa plenară a Conferinţei de Pace de la Paris ia cuvântul şeful delegaţiei române, Gheorghe Tătărescu, care expune punctul de vedere al României. El cere recunoaşterea calităţii de cobeligerant al Românei, modificarea unor clauze economice şi adeziunea României la principiile Cartei ONU. Totuşi, României i s-a impus plata unor reparaţii de război păgubitoare.
În august 1946, delegația română condusă de Gheorghe Tătărescu pleacă la Conferința de Pace de la Paris. Când a luat cuvântul, ministrul român de Externe s-a mulțumit să ceară ușurarea clauzelor economice din partea Angliei și Americii, dar chestiunile vitale — frontierele de nord-est și plecarea trupelor rusești din țară — nu au fost atinse. Despre aceasta, generalul Constantin Sănătescu spunea că „Nu se poate ca Gheorghe Tătărescu să nu răspundă de aceste abuzuri”.
La 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe și conducător al delegației române, își va pune semnătura pe Tratatul de Pace. Conștient de istorica răspundere, Tătărescu simte nevoia unei justificări prin declarații care le face în preajma plecării la Paris. El afirma că Tratatul de Pace „Trebuie considerat ca un sfârșit și, totodată, ca un început… El lichidează un război pierdut… și constituie un punct de plecare pentru o viață nouă…”. Pe când se afla în fruntea delegației României la Paris, Gheorghe Tătărescu a fost îndemnat de oamenii politici români din emigrație să nu semneze și să rămână în străinătate. Răspunsul demnitarului a fost unul calm, cu liniștea celui care se sacrifică: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. La Ialta, Occidentul ne-a predat rușilor. Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei […] Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora”.
(V.K.)
Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com