Parlamentul Moldovei a adoptat, joi, în primă lectură, cu majoritate de voturi, o lege care poate fi inclusă în manuale datorită creativității de excepție – și în același timp conflictuală; influenței excepționale asupra dezvoltării statului și formării națiunii. Urmează a doua lectură, dar, având în vedere că partidul Maiei Sandu dispune de o majoritate solidă în parlament, nu există nicio îndoială că voturile vor fi asigurate. Chiar dacă această decizie nu este populară în societate.
În afară de aceasta, din toate legile în vigoare din Republica Moldova urmează să fie scoşi termenii „limba moldovenească”, „limba de stat” și „limba oficială”, precum și referirile la termenul „limba maternă” în cazurile în care este vorba de limba oficială în Moldova. Iar Sărbătoarea națională numită „Limba noastră” ar trebui să-și schimbe denumirea. Legea obligă ca toți termenii enumerați să fie înlocuiți cu „limba română”, care, potrivit acestei legi, va obţine statutul de limbă de stat în Moldova.
Toate acestea pot părea foarte ciudate, dar în realitate limba moldovenească, pur și simplu, nu există. Acesta este un termen artificial sau o „limbă” artificială care a fost inventată în Uniunea Sovietică pentru a împărți națiunea în două părți. Deși în Moldova sunt încă mulți susținători ai „limbii moldovenești”. Iar pentru partidul Maiei Sandu acest pas îndrăzneţ ar putea avea consecințe negative de amploare.
Între timp, unul dintre puținele locuri de pe planetă unde încă se crede că există „limba moldovenească” este… Ucraina. Ministerul Educației mai pregătește manuale, programe școlare etc., iar limba inexistentă a copiilor este consemnată în certificate, ceea ce creează probleme pentru studiile ulterioare. Acest lucru trebuie să se schimbe. În plus, abandonând „limba moldovenească” cât mai curând posibil, Ucraina poate, de asemenea, accelera procesul de aderare la UE.
În primul rând, trebuie să constatăm: din punct de vedere lingvistic, „limba moldovenească bazată pe grafia latină” chiar nu există. Este doar un fapt şi nu are rost să discutăm. Iar cuvântul „Moldova” înseamnă nu numai țara noastră vecină; acest nume este dat regiunii istorice, cea mai mare parte din care se află în România modernă. În același timp, limba vorbită în această regiune de secole se numește română. Acesta este numele folosit de locuitorii Moldovei vechi (referințele la aceasta datează din secolul al XVII-lea). Și nici acum nu există nicio diferență între limba locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului – adică râul care desparte România modernă de Republica Moldova. Iar diferența dintre româna din București și din Moldova este cam aceeași cu cea dintre dialectul „kievean” și cel din „Poltava” (dar nimeni nu s-ar gândi să susțină că acestea sunt două limbi diferite!). În Republica Moldova, de la începutul anilor 1990, limba română se studiază în școli, adică disciplina școlară poartă exact această denumire. Mai mult, „redenumirea” a avut loc în ultimii ani ai Uniunii Sovietice. Iar înainte de asta, disciplina școlară era „limba moldovenească”.
Granițele statelor din Europa înaintea celui de-al Doilea Război Mondial au suferit modificări semnificative, dar acest proces a fost deosebit de activ în Europa de Sud-Est. Aici, la joncțiunea dintre imperiile rus, otoman și austro-ungar, au apărut și au dispărut noi state, iar acest lucru s-a întâmplat adesea împotriva voinței oamenilor și a granițelor așezării popoarelor.
De altfel, România, în prezent al optulea stat ca mărime din Uniunea Europeană, este și un stat destul de nou, apărut în anii 1850 și 1860, odată cu unirea Principatului Moldovei și a Țării Românești – două țări populate preponderent de români, care aveau deja un limbaj și o identitate comune. Dar partea de est a ținuturilor cu populație românească a rămas subiect de dispute între România și Imperiul Rus până când acesta din urmă a pierdut Basarabia după Primul Război Mondial. Uniunea Sovietică nu a renunțat la intenția de a-și returna pământurile „sale”, dar pentru a le revendica, a creat artificial o „limbă moldovenească”, pentru care a schimbat scrierea în localităţile româneşti din grafia latină în cea chirilică (în anii 1920 era posibil să se facă acest lucru prin directivă). Pentru a-i uni pe „vorbitorii nativi” în cadrul Ucrainei, a fost creată o „autonomie moldovenească”. Apoi a urmat Pactul Molotov-Ribbentrop, conform căruia URSS a ocupat în 1940, în special, pământurile românești până la Prut și Nistru și le-a împărțit între Republica Sovietică Ucraineană și cea nou-înființată Republica Sovietică Moldovenească, păstrând această diviziune și după cel de-al Doilea Război Mondial. Iar „limba moldovenească” creată artificial a rămas oficială în RSSM până la sfârșitul anilor 1980, când mișcarea națională din Moldova a început să ceară autorităților restabilirea adevărului istoric și, în special, anularea „grafiei chirilice” . Potrivit hotărârii parlamentului Republicii Moldova din 31 august 1989, grafia latină și, în consecință, limba română au fost restituite Moldovei, iar această zi, datorită semnificației ei, este zi de sărbătoare. Declarația de independență a Moldovei din 27 august 1991 se referă și la „declararea limbii române ca limbă de stat”.
Din păcate, după 1991, ambiguitatea a dispărut în Moldova. Moscova, neputând accepta pierderea controlului asupra fostelor republici, a început să influenţeze asupra lor. Problema limbii, inclusiv trecerea la alfabetul latin, a devenit un instrument de propagandă pentru a stârni așa-numitul „conflict transnistrean”, care s-a soldat în cele din urmă cu o acțiune militară directă între armatele Federației Ruse și ale Moldovei, cu înfrângerea ultimei; aceasta a permis Federaţiei Ruse să-şi păstreze baza militară pe teritoriul ocupat. Influenţa hibridă a Federaţiei Ruse a început să crească şi la Chişinău. Iar în 1994, când s-a adoptat Constituția Moldovei, la cererea forțelor de stânga, limba română a fost înlocuită cu „limba moldovenească”. Și în timpul domniei comunistului Vladimir Voronin, care a fost președintele Moldovei în 2001-2009, întrebarea absurdă din punct de vedere lingvistic a denumirii limbii s-a transformat într-o problemă de identitate. Deși nu au negat că limbile sunt aceleași, ei au insistat că Moldova are o istorie mai veche decât România și, prin urmare, denumirea limbii ar trebui să rămână. Acest concept a fost susținut și de mulți moldoveni de rând, iar problema denumirii limbii a fost inclusă în lista celor care deranjează societatea. Din această cauză, de exemplu, a devenit o regulă a bunelor maniere pentru funcționarii publici să evite menționarea în principiu a limbii. Nici decizia Curții Constituționale a Moldovei din 2013, care a dovedit că Declarația de independență referitoare la limba „română” are mai multă greutate decât Constituția privind limba „moldovenească”, nu a schimbat nimic în practică. Deoarece partidul de guvernământ al Maiei Sandu deţine majoritatea parlamentară, nu există nicio îndoială că legea va fi adoptată și decizia de amploare va intra în vigoare.
Dar ce legătură are Ucraina cu aceasta? Cert este că Ucraina este probabil singurul stat (cu excepția, de fapt, însăși a Moldovei până în prezent) care susține sistematic mitul „existenței limbii moldovenești” la nivel legislativ. Iar motivul nu este doar că vecinii nu au putut decide cu privire la denumirea limbii lor de stat, ci și într-o măsură mai mare că diaspora moldovenească din Ucraina a insistat asupra acesteia. Reprezentanții săi, care sunt în mare parte pro-ruși, s-au pronunțat public împotriva „romanizării lor”, au insistat asupra limbii moldovenești, nu românești, de predare în școli etc. În urmă cu doi ani, un avocat a intentat un proces comun la Ministerul Educației și Ştiinţei în numele mai multor părinți ai elevilor moldoveni și a Asociației Profesorilor Etnici Români din regiunea Odesa, cerând anularea programelor educaționale „moldovenești”. Procesul înregistrat nu a fost luat în considerare momentan. Deși Ministerul Educației și Ştiinţei ar trebui să fie interesat în aceasta, chiar și pentru reducerea cheltuielilor. Pentru că ceea ce se întâmplă acum este absurd: statul este obligat să tipărească ediții identice de manuale în limbile „moldovenească” și română pentru clasele a două „minorități diferite”, deși doar coperta acestor manuale diferă!
„Deși este foarte simplu de rezolvat – Ministerul Educației anulează programul de învățare a limbii moldovenești și toți copiii continuă să învețe limba română”, explică avocatul. Dar aceasta nu este cea mai mare problemă. Mult mai important este faptul că, datorită aderării Ucrainei la ideologia de a avea o limbă moldovenească separată, avem o problemă în relațiile cu autoritățile române, care așteaptă de multă vreme unificarea limbii, dar sunt ignorate de către partea ucraineană.
Aici merită să reamintim că problema minorităților este una dintre problemele cheie pentru deschiderea negocierilor privind aderarea Ucrainei la UE, iar acum există două state care au pretenții împotriva noastră – Ungaria și România. Faptul că ele acţionează împreună slăbeşte semnificativ poziţia Ucrainei în dialogul cu Bruxellesul. În schimb, problema „limbii moldovenești” ar putea deveni una care atenuează poziția Bucureștiului.
Există temeiuri legale pentru aceasta. Iar după decizia Parlamentului Moldovei ele devin incontestabile. Cert este că Ucraina, atunci când a ratificat Carta europeană a limbilor minoritare, a scris în ea obligația de a proteja „…limbile unor astfel de minorități naționale ale Ucrainei:…moldovenească…română…”.
Este suficient să recunoaștem în sfârșit realitatea: limba minorității moldovenești este româna. Și pentru a obține dividende politice din aceasta în relațiile cu UE, Ucraina ar trebui s-o facă cât mai curând posibil, arătând că o face din propria voință și nu sub presiune.
(Expunerea articolului „Sfârşitul „limbii moldoveneşti”. De ce Moldova face amendamente la Constituţie şi de ce aceasta este important pentru Ucraina”)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com