Am sărbătorit la 3 martie ziua mondială a scriitorilor. Am luat azi din biblioteca mea personală, dintre miile de cărți, pe cele 4 care le vedeți în imagine, deși multe meritau expuse, iar despre autorii lor, aș fi avut multe de spus, indiferent, dacă i-am cunoscut sau nu.
Am ales cele 4 cărți nu întâmplător. Pe Mihailo Ivasiuk, l-am cunoscut în anii mei de studenție. Ne-a citit, circa o jumătate de an, un curs de lecții la literatura ucraineană. Erudit, competent, tăcut, trist și amărât, așa l-am cunoscut atunci. Era pe la începutul anilor 80, ai secolului trecut. Pe culoarele Facultății de limbi străine și filologie a Universității cernăuțene se vorbea în șoaptă și în mare secret de moartea tragică a fiului său, compozitorul Volodymyr Ivasiuk. Nimeni, nu cunoștea adevărul, aveam să-l aflăm cu mulți ani mai târziu. A avut un destin asemănător cu al poetului crăsnean Ilie Motrescu. Iar fostul regim a pus la cale asasinarea lor după același scenariu, cu diferența de 10 ani. Pe Ilie Motrescu l-au omorât în 1969, iar pe Volodymyr Ivasiuk în 1979. Două vieți, două destine asemănătoare, doi oameni tineri, talentați, dar care se pare că prea mult și-au iubit fiecare graiul, neamul, baștina, și au plătit tribut greu. A fi român sau ucrainean în acea vreme, când toți trebuiau să fie doar oameni sovietici, devotați partidului comunist, era pentru regimul totalitar de atunci o crimă. Mai pe urmă am intrat și în posesia cărții „În împărăţia temnicerilor” a regretatului deja autor Mihailo Ivasiuk, care pe lângă alte limbi, cunoștea și limba română.
„Toamna crizantemelor albe” este cartea pe care eu am scos-o de sub tipar în memoria îndrumătorului meu în lumea ziaristicii, regretatului ziarist, publicist, poet, Vasile Hlopin, mai târziu luându-și pseudonimul Vasile Izvoran-Cernăuțeanu. El a fost ziaristul care mi-a redactat primul material pe care în toamna anului 1976, l-am publicat în unicul, pe atunci ziar românesc (era de fapt moldovenesc) „Zorile Bucovinei”. De atunci a început calea mea în lumea cuvântului scris și tipărit, în lumea ziaristicii. Mi-a redactat și alte materiale. Era ziarist în secția de ideologie, responsabil de școli și instituții superioare de învățământ. Tocmai de acea primele și cele mai multe materiale de ale mele ce se refereau mai întâi la viața școlară, pe urmă la cea studențească, mi-au fost redactate de domnia sa. Era un om serios, cult, citit, bine educat, sever, disciplinat, dar foarte înțelegător și blând, mărinimos totodată. Primele noțiuni în arta măiestriei scrisului de la domnia sa le-am moștenit, mi-au fost și îmi sunt de folos pe tot parcursul vieții bunele sale povețe.
Am găsit azi în biblioteca mea cartea regretatei Rodica Puia. Doar de câteva zile a părăsit această lume. Am scris despre ea ca om, patriot, poetă, bucovineancă, iar azi am răsfoit cartea ei de versuri „Ecou în timp”. Filosofie, tandrețe, visuri, dragoste de viață, neam, credință… Regret că nu am și celelalte cărți ale ei. Nu știu când le voi avea. Dar mă bucur că măcar cartea respectivă și-a găsit locul în biblioteca mea. O voi păstra, după cum voi păstra undeva în adâncul sufletului și amintirea luminoasă despre cea care a fost bucovineanca Rodica Puia.
În ziua de 3 martie, când lumea întreagă celebra ziua respectivă, adică ziua scriitorilor, cei dragi l-au condus, cu mare jale, pe ultimul drum pe ofițerul de poliție, poetul, traducătorul, membru al Uniunii Jurnaliștilor și Scriitorilor din Ucraina Oleksandr Dovbuș. Doar cu o zi înainte am publicat și despre el un articol, în memora sa luminoasă. Mi-a rămas cartea „Sărbătoarea rugului îngândurat”, în care sunt atâtea poezii pline de viață, aspirații, vise… și unde sunt și traducerile celor câtorva versuri ale marelui Eminescu. A plecat prea degrabă dintre noi, dar se vede că așa i-a fost soarta. Rămân cărțile, amintirile, urmele neșterse pe acest pământ.
Mă mândresc că i-am cunoscut în diferite perioade ale vieții, pe toți acești oameni, așa cum i-am cunoscut și pe mulți alții, care au părăsit mai degrabă sau mai târziu această lume. Au rămas amintirile. Au rămas cărțile ce se vor păstra sute de ani, în biblioteci publice sau personale, au rămas amintirile. A rămas desigur și durerea, căci așa e când pleacă cineva din lumea aceasta. De acum numele lor vor dăinui în veșnicie. Au lăsat amintiri frumoase în urma lor.
Când vroiam să închei acest material, m-am gândit că la 4 martie, este ziua de naștere a unuia dintre cei mai mari compozitori ucraineni, a bucovineanului nostru Volodymyr Ivasiuk. Un mare fiu al poporului ucrainean, un mare fiu al Bucovinei. Un mare fiu al unui mare tată. Doi oameni deosebiți, doi oameni talentați ai acestui plai. Ne-au rămas cântecele sale nemuritoare. Iar „Ruta roșie” este un adevărat cântec simbol al poporului ucrainean.
Nu ne rămâne decât să spunem să le fie amintirea veșnică. Are și a avut acest meleag oameni de valoare ce sunt cunoscuți în întreaga lume. Bucovina este un colț de rai, binecuvântat de bunul Dumnezeu cu oameni deosebiți.
Eleonora SCHIPOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com