La 8 august 1826 Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, hotărăşte ridicarea Catedralei mitropolitane de la Iaşi, unde, din anul 1889, se află racla cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Catedrala Mitropolitană din Iași, cu hramul Sfânta Paraschiva, Întâmpinarea Domnului și Sfântul Mucenic Gheorghe, este biserica catedrală a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, una dintre cele șase catedrale mitropolitane ortodoxe din România. Catedrala Mitropolitană a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice. Pictura interioară a fost realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu. Sfințirea Catedralei, la 23 aprilie 1887, a fost un eveniment național, la ceremonie luând parte regele Carol I și regina Elisabeta.
La 8 august 1834, la Putila s-a născut Iuri Fedkovyci, scriitor, folclorist, dramaturg din Bucovina. Iuri Fedkovyci (1834-1888) a fost redactor la ziarul „Bucovina”, autorul „Abecedarului ucrainean”. Unele creaţii poetice de Iuri Fedkovyci au fost traduse în limba română de poeţii cernăuţeni Vasile Leviţchi şi Mircea Lutic. La Cernăuţi funcţionează Muzeul literar „Iuri Fedkovyci”, scriitorului i-a fost ridicat un monument, numele lui îl poartă Universitatea Naţională şi o stradă din oraş.
La 8 august 1939 s-a născut Viorica Viscopoleanu, eminentă atletă română, deținătoarea medaliei de aur la Jocurile Olimpice din Mexic 1968, unde a stabilit un record mondial la săritură în lungime (6,82 metri). Viorica Viscopoleanu (născută Belmega) a văzut lumina zilei în localitatea Bănila pe Siret (în unele articole pentru enciclopedie figurează satul Budineț) din actualul raion Storojineț, regiunea Cernăuți. Autorul cărții „Aur olimpic românesc”, Horia Alexandrescu, descrie astfel primii ani de viață a viitoarei campioane olimpice: „S-a născut la 8 august 1939 în ținuturile de basm ale Bucovinei, dar fetița aceea firavă n-avut nici când și nici cum să-și petreacă clipele de copilărie prin poieni scăldate de soare. Anii grei ai războiului și pierderea timpurie a părinților au obligat-o să vină la București, lângă bunicii care aveau să-i fie mamă și tată, crescând-o cu blândețe și bunătate, dar în sărăcia și nevoile acelor vremuri. O păpușă de cârpă, o casă rece, scuturată din temelii de suflul bombardamentelor, o străduță întunecoasă și o farfurie de pământ — mereu aceeași — sunt amintirile din copilărie ale Vioricăi”. Într-un interviu cu prilejul jubileului său de 80 de ani, doamna Viorica Viscopoleanu va confirma: „E așa de greu să-ți aduci aminte de zilele respective și de anii de atunci. M-au crescut bunicii pentru că mama a decedat când aveam 5 ani. A început războiul. Ni s-a spus să ne refugiem că se va termina repede și apoi vom putea reveni acasă. Dar nu s-a întâmplat lucrul acesta. Am trecut prin multe peripeții. Avioanele bombardau tot, iar eu cu bunicii am plecat spre București cu o căruță trasă de un cal. Am trăit momente care în zilele noastre sunt greu de închipuit”.
Viorica s-a întâlnit cu sportul la școală, la orele de educație fizică, apoi orientarea sa spre săritura în lungime s-a petrecut din întâmplare, sub ochii unui om antrenat să vadă talentul, Ion Vintilă. Dintr-o joacă, ea, care până atunci participase doar la curse de alergare, s-a încumetat la o săritură sub ochii antrenorului și de atunci, de la 17 ani, viața i s-a schimbat. Doi ani mai târziu avea să-l întâlnească pentru prima oară, într-un cantonament la Mamaia-sat, pe viitorul său soț, pe săritorul de triplu Octavian Viscopoleanu.
În anul 1964 atleta română Viorica Viscopoleanu a participat pentru prima oară la Jocurile Olimpice de la Tokyo unde s-a clasat pe locul 5. „Țin minte perfect acea zi, acel moment, își amintește doamna Viorica. Am bătut pe prag și am efectuat o săritură foarte, foarte bună. Au venit însă imediat arbitrii internaționali și au spus că este o săritură depășită. Atunci pista era de zgură, nu sintetică. Zgura era foarte umedă și de pe pantoful de atletism a căzut direct pe plastilină. S-a considerat că a fost o săritură depășită și așa am pierdut o medalie”.
La Jocurile Olimpice din 1968 din Mexic Viorica Viscopoleanu a obținut medalia de aur. A câștigat cu o diferență de 14 centimetri față de a doua clasată. „Am amintiri foarte frumoase din Mexico, recunoaște campioana olimpică. Toată pregătirea a decurs foarte bine, iar cu o săptămână înainte de întrecere am făcut un preconcurs, cu toate etapele: calificări, finală. În calificări am simțit o durere la piciorul de bătaie. M-am oprit și am început să plâng. M-am gândit că am muncit patru ani degeaba. Am mers în satul olimpic, unde l-am întâlnit pe fostul voleibalist Cherebețiu, care era medic. El m-a dus prin toate cabinetele puse la dispoziție de organizatori, am făcut tratamente și mi-am revenit cât de cât pentru a putea concura. Înainte de probă am discutat cu Ioan Soter și am făcut un plan: trebuia să sar foarte bine din prima, pentru a nu risca o recidivă la piciorul drept. Am intrat pe pistă foarte decisă, concentrată și am sărit din prima 6,82 metri. A fost ceva incredibil când am văzut tabela!”.
Antrenată de Ioan Soter, Viorica Viscopoleanu a fost de 10 ori campioană națională (1962-70, 1973). După retragerea din competiții, la 8 august 1975, ea a rămas activă în atletism ca antrenoare.
La 8 august 1945 la Londra se semnează un acord între marile puteri aliate privind urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război nazişti în cadrul unui Tribunal militar internaţional. La 2 noiembrie 1945, tribunalul şi-a început lucrările la Nürnberg. Lucrările Tribunalului Militar Internaţional au durat până la 1 octombrie 1946, când acesta a pronunţat verdictul. Tribunalul Militar Internaţional i-a condamnat la moarte pe Göring, von Ribbentrop, Keitel, Kaltenbrunner, Rosenberg, Franck, Frick, Streicher, Sauckel, Jodl, Seyss-Inquart şi Borman (acesta din urmă, în contumacie). La 15 octombrie 1946 Göring s-a sinucis în închisoare. Toţi ceilalţi au fost executaţi prin spânzurare a doua zi, la 16 octombrie 1946. Amiralul K. Dönitz a fost condamnat la 10 ani închisoare, amiralul Raeder şi Hess la închisoare pe viaţă, Baldur von Schirach la 20 de ani, Speer la 20 de ani şi Constantin von Neurath la 15 ani.
La 8 august 2022 a trecut pe tărâmul veşniciei poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române. Destinul său de om de litere îşi are începuturile la lecţiile de limba maternă în şcoala din satul natal Sinăuţii de Jos, pe care i le-a dat profesorul şi poetul Vasile Leviţchi. După mulţi ani, Vasile Tărâţeanu, în semn de profundă recunoştinţă, a contribuit la scoaterea de sub tipar a volumului de memorii despre Vasile Leviţchi.
Pentru Vasile Tărâţeanu activitatea de ziarist la mediile oficiale, începută la „Zorile Bucovinei” în 1969 şi continuată la Radio Ucraina Internaţional, a fost o trambulină în presa independentă, care a apărut în Ucraina în primii ani de independenţă. Pe valurile renaşterii naţionale a românilor din ţinutul bucovinean, odată cu crearea Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, membru fondator al căreia a fost, Vasile Tărâţeanu îşi asumă responsabilitatea pentru editarea ziarului societăţii „Plai Românesc”, apoi redactează „Arcaşul” şi „Curierul de Cernăuţi”. De la volumul de versuri de debut „Arpele ploii” (1981), în decursul a patru decenii de activitate literară Vasile Tărâţeanu a scos de sub tipar peste treizeci de cărţi de poezie, proză şi publicistică.
Comparat cu un peregrin, poetul, activistul public şi patriotul Vasile Tărâţeanu a călătorit foarte des pe drumurile spiritualităţii din întregul spaţiu românesc, dar mai ales în România şi Moldova. În aceste ţări el a propagat scrisul românesc din nordul Bucovinei, susţinând tinerele talente. Şi nu numai pe ele. Regretatul Mircea Lutic a declarat nu o dată că Vasile Tărâţeanu „poate face mai mult decât un institut întreg”. Moartea sa este o pierdere irecuperabilă pentru întreaga cultură românească.
Vasile Tărâţeanu a fost unul dintre iniţiatorii Cenaclului literar transfrontalier „Maşina cu poeţi” (Cernăuţi – Suceava). La ultima şedinţă de la Cernăuţi a Cenaclului, care a avut loc cu două luni în urmă, Vasile Tărâţeanu a citit o poezie de a sa, cu un moto din „Glosa” lui Eminescu. A fost ultima lui apariţie în faţa fraţilor de condei din arealul spiritual integru al Bucovinei, ca, orientându-se la versul eminescian, să-şi pună întrebarea despre rostul poetului în societate.
„Vreme trece, vreme vine…”. S-a scurs vremea pământească, dăruită de Atotputernicul lui Vasile Tărâţeanu pentru a-şi sluji neamul cu cuvântul inspirat. „Vreme vine…”. Va sosi şi timpul când în casa lui Aron Pumnul de la Cernăuţi va fi deschis Muzeul „Mihai Eminescu”. Acolo neapărat va fi şi o expoziţie consacrată creaţiei lui Vasile Tărâţeanu, poetul şi activistul public care a luptat pentru acest muzeu. Deci, cuvântul inspirat al lui Vasile Tărâţeanu va continua să servească neamul românesc de la poale de Carpaţi…
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com