La 7 ianuarie 1917 se înfiinţează la Iaşi Comitetul naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria, care semnează declaraţia de război împotriva monarhiei austro-ungare, legându-şi astfel soarta de cea a României.
Din Comitet făceau parte 12 persoane, inclusiv preotul Vasile Lucaciu, doctorul Ioan Nistor, Octavian Goga, Sever Roşu. Declarația semnată de către membrii Comitetului se intitula „Declaraţia de război împotriva monarhiei austro-ungare”. Vasile Lucaciu (1852-1922) a fost una dintre cele mai importante personalități politice, culturale și istorice ale românilor ardeleni din perioada imperiului Austro-Ungar, și militant pentru drepturile românilor din Transilvania. Din 1885 a activat ca preot paroh greco-catolic în Șișești, unde a ridicat o biserică monumentală sfințită la 15 august 1890, dedicată unirii tuturor românilor. Avea liceul și studii teologice făcute la Roma, unde a luat și doctoratul. Activând ca scriitor politic, printre altele în „Gazeta de Transilvania” și „Observatorul”, a avut de suferit în repetate rânduri represiunea autorităților de la Budapesta.
În primăvara anului 1917 este trimisă o delegație în Rusia, la Darnița (Kiev) în frunte cu Vasile Lucaciu, pentru a reglementa situația prizonierilor români proveniți din Austro-Ungaria. Oficial, Corpul voluntarilor români ardeleni și bucovineni a fost înființat pe 16 martie 1917, cu sediul la Kiev. După abdicarea țarului Nicolae al II-lea, noul guvern de la Petrograd a fost mult mai îngăduitor cu prizonierii români care doreau să se înroleze voluntari pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale. Prizonierii români din Transilvania și Bucovina care au ales să intre în Armata Română au fost reuniți la Darnița, lângă Kiev. Aici a avut loc, în luna aprilie, întrunirea delegaților prizonierilor români din Rusia, în urma căreia a fost emisă o proclamație (Declarația de la Darnița), prin care voluntarii români din Rusia se angajau să intre în lupta pentru îndeplinirea idealului lor, „de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarchia Austro-Ungară în Una și nedespărțită Românie liberă și independentă”.
Primul detașament a fost organizat până la sfârșitul lunii mai și a pornit spre România la începutul lunii iunie. Voluntarii au ajuns la Iași pe 8 iunie 1917, fiind primiți într-o atmosferă de entuziasm general. „Prima manifestare de speranță într-o Românie Mare, cu ocazia încorporării în armata română și a depunerii jurământului de fidelitate față de rege a 300 de ofițeri și a 1.500 de soldați bucovineni și transilvăneni, prizonieri ai rușilor, care au cerut să servească România. Aceste trupe, îmbrăcate și înarmate de ruși, se prezintă bine”, nota în memoriile sale generalul Henri Mathias Berthelot, șeful misiunii militare franceze în România.
În timpul războiului, Bucovina, aflată sub ocupaţie austro-ungară, a avut de înfruntat o serie de neajunsuri, ca urmare a repetatelor operaţii militare desfăşurate pe teritoriul său şi a ocupaţiei ruseşti din unele zone. Mii de tineri români au fost înrolaţi în armata austriacă iar numeroşi preoţi români, învăţători şi chiar ţărani simpli au fost ridicaţi de la vetrele lor şi trimişi în lagărele de concentrare. În special, după izbucnirea Revoluţiei din 1917, au fost trasate numeroase planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, aflată la răscrucea intereselor austriece, ruseşti şi ucrainene. Românii emigraţi din Austro-Ungaria, aflaţi la Iaşi, prin Declarația din 6/19 octombrie 1918, în numele lor şi „al fraţilor subjugaţi de acasă”, au cerut ca Monarhia să se ocupe de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina. Românii ardeleni şi bucovineni îşi exprimau hotărârea să lupte „prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber, sub domnia Dinastiei române”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com