„Comoara neatinsă de la străbuni rămasă”
Dumitru Covalciuc, „unul dintre piscurile semeţe ale gândirii fără hotar”, a onorat cu prezenţa sa şedinţa de constituire a Cercului studenţesc de limba română. Acest intelectual de marcă al neamului, în toamna anului 1972, era lector la Catedra de limba franceză a Facultăţii de limbi străine a Universităţii de Stat din Cernăuţi. Eruditul lector universitar „şi-a tors gândurile sale albe, împletindu-le cu firul de curcubeu”, relatând despre activitatea depusă în direcţia culegerii creaţiei populare orale. „Setos de o mare căutare a tezaurului folcloric”, cutreierând localităţile româneşti din ţinutul mioritic, „în sânul admiraţiei a lăsat lacrimile de bucurie să se adune în râuri mari şi fluvii adânci”, fiindcă a „făcut cunoştinţă cu bunicuţele, care, aşezându-se pe prispa caselor, Intonau melodii de o rară frumuseţe despre trecutul glorios al meleagurilor natale”: „Lăudaţi pe Domnul, lăudaţi,/ Templu de mărire ridicaţi,/ Tineri şi fecioare, şi bătrâni,/ Închinaţi-vă cu flori în mâini./ Lăudaţi puterile cereşti/ Pentru gloria de la Mărăşeşti”. Acele timpuri de glorie păstrate în istoria neamului, când „cântecul şi poezia domneau în susurul apei, surâsul Soarelui, ocheadele Lunii, hora norilor, adierea vântului, murmurul pădurii, legănarea florilor, zumzetul albinelor, ciripitul păsărilor, mişcarea pietrelor, fiorul ţărânii, unduirea firului de iarbă, ecoul munţilor, psalmul azurului, galopul murgului, talangele animalelor, rapsodia greierului, foşnetul spicelor aurii, cântecul cocoşului”, au prins rădăcini adânci în sufletele românilor: „Pe plaiuri însorite e un neam ce îşi păstrează/ Comoara neatinsă de la străbuni rămasă”.
„Folclorul nu poate fi dezrădăcinat”
Pentru acest veritabil cercetător al valorilor culturale ale neamului său, omul, care „intuieşte începutul unor vremuri noi”, simţindu-se alături de „toţi cei care în lume aşteaptă ceva”, crezând „în nemurirea sufletului”, cântarea populară semăna „cu o grădină mirifică, după o ploaie de vară, bogată, răcoroasă şi repede care resfiră mireasma florilor peste întregul Univers al clipelor înrourate de Soarele cântului privighetorii în miriştele de secară, unde adierea vântului adoarme suav, trandafiriu”. El a înţeles că folclorul „nu pote fi niciodată dezrădăcinat, sămânţa lui e veşnică”, fiindcă oglindeşte „adevărata iubire de neam”: „La glasul chemării sub steaguri să lupte/ Plecat-au vecinii porunca s-asculte”. La „acea luptă pe viaţă şi pe moarte” au participat „mulţi fii de-ai noştri”, care „au vărsat” pentru suveranitatea Patriei, „cu iubire”, ţinându-se împreună „fraţi cu fraţi”, „sângele fierbinte”. La Mărăşeşti, în „tranşeele acele”, când glăsuiau „sălbaticele tunuri”, eroii neamului au dovedit că adevărul poate învinge şi poate „trona dreptatea şi iubirea”. După acei mare victorie, în care s-a „întruchipat duhul naţiunii”, s-a îmbrăcat „ceru-n aur, pădurea, valea cântă”, poporul s-a prins în horă, „în şiruri albe, dese/ Şi răurind năvalnic, scump viitor îşi ţese”.
„Cucule, haiducule”
Harnicul cărturar a adunat în desaga sa şi cântecele consacrate mişcării haiduceşti. Bunicuţele îngănau cu vocea lor domoală şi plină de vrajă melodii alese despre voinicii de odinioară, „falnici şi temerari”, „căpitanii codrilor”, „straja de veghe la hotarele ţării”, „pelerinii libertăţii”, înfrăţiţi cu o pasăre din poveste: „Cucule, haiducule,/ Eu pribeag şi tu pribeag,/ Drag mi-i codru verde, drag./ Vino să ne-mprietenim/ Şi-amândoi să haiducim”. Pentru aceşti neînfricaţi viteji, cucul a devenit o „pasăre solitară, tenorul codrului, cu foşnire caldă, gingaşă, cu înşiruire duioasă de diamantic refren, cu slovă nobilă de menestrel, cu penajul dezmierdând adierea de vânt, ce-mprăştie pe ramuri şi împrejur, dimineţi de argint, amezi de aur şi înserări rubinii de azur”. Tânărul lector a mărturisit că haiducii au înălţat lăcaşe de cult pe teritoriul României. Drept argument pentru afirmările sale serveşte Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din localitatea Broşteni, judeţul Suceava, ridicată cu ajutorul haiducilor în anul 1760, care „a avut de-a lungul timpului dublu rol, de biserică parohială şi şcoală”. Acest edificiu de cult ortodox, „de o frumuseţe aparte”, este cunoscut şi ca Biserica-muzeu „Ion Creangă”, fiindcă „între elevii care au învăţat în această şcoală se numără şi Ion Creangă, care a poposit la Broşteni în perioada 1848-1849”.
„Beria, Beria,/ Ai umplut Siberia”
În timpul întâlnirilor cu românii din localităţile Ţinutului codrilor de fagi s-a aflat şi de unele momente tragice din istoria neamului. La lumina zilei a ieşit faptul că în perioada stalinistă mii de oameni nevinovaţi au fost aruncaţi în închisori, lagăre ale morţii, deportaţi. Bunicuţele din satele vizitate plângeau şi îngânau: „Beria, Beria,/ Au umplut Siberia/ Nu cu hoţi, nu cu tâlhari,/ Cu românii gospodari./ De la sapă, de la plug,/ I-ai luat pe toţi buluc,/ De la livezi, de la vii,/ I-ai dus în reci pustii./ I-ai dus, cu mic, cu mare,/ Să petreacă zile-amare,/ Amare şi îngheţate,/ De vii, de morţi blestemate./ Fi-ţi-ar, Berie, să-ţi fie/ Să n-ai scânduri de sicrie,/ Să zdohneşti ca un bandit,/ De tot neamu-afurisit”. „Această partitură folclorică, plămădită în acordurile muzicale ale doinei tradiţionale româneşti, este întregită de creaţiile populare ale familiilor de acasă, ale părinţilor şi soţiilor, dar şi ale copiilor lor care le-au dus dorul şi i-au dat glas prin vers, jale şi rugăciune”. Adunând comorile spirituale ale neamului, Dumitru Covalciuc a înţeles că „cântarea populară a ţâşnit ca izvorul rece, cristalin, albastru-argintiu de munte, ce astâmpără setea, întăreşte sănătatea, oglindeşte chipul, cuminecă sufletul, dă inimii dor şi dorului folclor”.
„Românie, Românie,/ Ce-ai lăsat ruşii să vie”
La următoarea şedinţă a Cercului studenţesc de limba română, lucrările căreia s-au desfăşurat în Sala de festivităţi a căminului studenţesc de pe fosta stradă Stasiuk a oraşului Cernăuţi, participanţii au confirmat relatările anterioare ale lui Dumitru Covalciuc referitoare la paginile de suferinţă din istoria ţinutului natal, oglindite în folclorul deportaţilor. Arcadie Opaiţ a menţionat că rudele sale, în noaptea infernală de 12 spre 13 iunie 1941, au fost scoase din casele lor şi duse, în vagoanele staliniste pentru vite, în nordul Kazahstanului, unde multe dintre ele şi-au găsit mormântul. Deportaţii, fiind înstrăinaţi, lipsiţi nu numai de avere, ci şi de nume, de neam, de demnitate, de datini, obiceiuri, credinţă, murind de foame şi frig, sugrumaţi de mizerie şi batjocură, treceau în lumea veşniciei cu o mare durere în suflete: „Românie, Românie,/ Ce-ai lăsat ruşii să vie,/ Să ne ducă-n pribegie?/ Că vin nesfârşită brumă/ Şi norocul ne sugrumă,/ Sugruma-i-ar foc şi ciumă./ Lanţul gleznele ne strânge,/ Plânge tot românul, plânge,/ Prutul duce numai sânge”. Viitorul poet a subliniat că părinţii săi, în perioada interbelică, au avut 46 de hectare de pământ arabil şi 14 hectare de pădure. Totodată, în posesia lor se afla o batoză cu motor, cu ardere internă, cumpărată în 1938, în oraşul Viena, folosită în timpul lucrărilor agricole. Reieşind din faptul că erau gospodari înstăriţi, vor fi declaraţi de către reprezentanţii dictaturii staliniste „duşmani ai poporului” şi persecutaţi. Părinţii au suferit şapte ani în pustiul stepelor kazahe, bătute de vânturi sălbatice şi de ierni îngheţate, îndurând toate nelegiuirile bolşevicilor.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com