„GOLGOTA” NEAMULUI ROMÂNESC DIN ȚINUTUL NOSTRU ESTE ÎNSEMNATĂ PRIN DOUĂ CRUCI – ÎN VALEA PRUTULUI, LA LUNCA, ȘI ÎN PĂDUREA VARNIȚA DE LÂNGĂ FÂNTÂNA ALBĂ

31 7 MB 2

Evenimentele tragice din iarna și primăvara anului 1941 sunt incluse în calendarul spiritual al românilor din regiunea Cernăuți și sunt marcate în fiecare an prin comemorări și parastase, așa cum e obiceiul creștin. Ele au fost ținute în tăcere o jumătate de veac, ca apoi, în ultimele trei decenii să se desfășoare ample cercetări, atât în regiunea Cernăuți, cât și în România. Recent a văzut lumina tiparului cartea lui Petru Grior „Masacrele de la Lunca, fostul raion Herța, și Varnița (Fântâna Albă), fostul raion Hliboca, din iarna și primăvara anului 1941”. Autorul, fostul director- adjunct al Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți, cofondatorul și primul președinte al Societății regionale „Golgota”, Petru Grior, a cercetat decenii la rând această temă, ștergând colbul de pe multe documente și dosare, păstrate timp îndelungat  în fonduri secrete. Cartea este consacrată memoriei scriitorului Dumitru Covalciuc  din Cernăuți și colonelului Nicolae Nicolovici din Rădăuți, România, unii dintre veritabilii cercetători ai masacrelor de la Lunca și Fântâna Albă. Ea poate fi considerată și ca o încununare a muncii migăloase de arhivist a lui Petru Grior, care pune accent pe documentarea argumentelor. Autorul s-a condus după afirmația scriitorului Romulus Rusan: „Venerația față de victimele comunismului nu trebuie să ia doar forma lacrimii, a florilor depuse și a liniștii necesare reculegerii, ci a unei cercetări active, din care să reiasă caracteristicile istorice ale fenomenului totalitar. Suferința noastră trebuie studiată și cunoscută de noi înșine, dar și de alții, pentru că lacrimile se zvântă, florile se ofilesc, dar documentele rămân și ele se transformă în istorie”.

„Când iarna a coborât în ținutul mioritic, plin de durere”

A fost prima iarnă după instalarea puterii sovietice în regiunea Cernăuți, când zăpada de culoare albă sclipitoare a fost stropită cu sângele martirilor români în lunca Prutului. Datorită cercetărilor întreprinse, autorul cărții a stabilit că la începutul lunii decembrie 1940, circa 300 de oameni din satul Boian, fostul raion Noua Suliță, planificau să pornească spre hotarul instalat de sovietici, dorind să treacă în Patria istorică. La șase decembrie în mâinile iscoadelor staliniste au intrat șase români din Boian și Petru Grior îi numește pe toți. Toți acești, considerați „dușmani ai poporului”, au nimerit în închisoarea din Cernăuți, unde la finele lunii iunie 1941 au fost executați. Autorul enumeră și numele celor care au semnat sentința.

În continuare Petru Grior citează raportul căpitanului Martynov, unul dintre conducătorii Direcției Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS din regiunea Cernăuți, adresată lui Ivan Grușețki, primul secretar al Comitetului regional de partid Cernăuți, în care se menționează că la 28 ianuarie 1941, locuitori din satele Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostrița, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei.  La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră ei au fost descoperiți de detașamentul de călăreți ai pichetului de grăniceri și de reprezentanții operativi ai organelor de interne. În timpul „operațiunii” au fost ucise 12 persoane, 53 rănite, iar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera. Arhivistul Petru Grior, în baza documentelor și a listei tuturor celor 67 de oameni, dornici de libertate și ajunși la Lunca, în dimineața zilei de 28 ianuarie 1941, arată că 15 au căzut în Valea Plângerii, 12 martiri vor fi condamnați la moarte (sentințele au fost executate la finele lunii iunie 1941), și 18 băștinași au murit în blestematele lagăre staliniste de muncă corecțională. Autorul subliniază: „Nu se știe până astăzi numele celor 2 bucovineni, care au avut norocul să treacă în Patria istorică, dacă dăm crezare raportului amintit, în acea sângeroasă zi de 28 ianuarie”.

Vorbind despre masacrul de la Lunca din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, Petru Grior face referință la articolul semnat de regretatul jurnalist Gheorghe Frunză, publicat în ziarul „Zorile Bucovinei” din 7 februarie 1998. Autorul scrie că s-a format un convoi de aproximativ 400 de oameni, în majoritate tineri. Printre documentele doctorului Ion Nandriș a fost găsită o scrisoare rară – mărturia scrisă a unuia dintre cei 40 de supraviețuitori din „convoiul morții”, care a scăpat ca prim minune din masacrul ce a urmat. Este prima oară când masacrul de la Lunca este descris de un participant direct. Numele acestuia este Ilie Horoșinschi. Din această relatare cititorii cărții lui Petru Grior se pot bine documenta despre cele întâmplate în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941. Cu toate acestea, nu se știe numărul celor căzuți la Lunca, fiindcă românii secerați de gloanțele grănicerilor sovietici n-au fost identificați. Despre aceasta se menționează într-un document din 28 martie 1941, semnat de către căpitanul Kurakov, locțiitor al comandantului detașamentului de grăniceri. În dimineața zilei de 8 februarie 1941 sunt arestate 42 de persoane de origine română și un ucrainean. Petru Grior prezintă lista celor care la 14 aprilie 1941 au fost condamnați la moarte și lista celor care au îmbrăcat „cămașa muceniciei”, adică s-au nevoit în lagărele staliniste ale morții.

2 8 F 1

„Sătui de „marea fericire” adusă de la Kremlin”

În partea a doua a cărții sunt analizate detaliat circumstanțele și consecințele tragediei din „primăvară sovietică” – masacrul de la Fântâna Albă. Autorul scrie că după evenimentele sângeroase de la Lunca, au fost luate măsuri urgente în vederea întăririi frontierei cu trei rânduri de sârmă ghimpată și șanțuri adânci. Totodată, în luna martie 1941, „un zvon a străbătut cu iuțeala fulgerului ținutul mioritic, anunțând că locuitorii primesc dreptul să părăsească în mod legal regiunea Cernăuți”. Toți doritorii urmau să depună cereri în limba rusă sau ucraineană, fiind obligați să indice și motivul plecării. „După cum s-a constatat mai târziu, scrie autorul cărții, zvonul a fost lansat de către reprezentanții Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băștinașilor față de regimul stalinist”. La 24 martie 1941 românii din localitățile storojinețene s-au adunat în orașul Storojineț, înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria istorică. Asemenea cereri intenționau să înainteze și peste 1.500 de locuitori din satele Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca și Suceveni, care s-au adunat în dimineața zilei de 1 aprilie 1941 în curtea bisericii din Suceveni pentru a porni spre Hliboca. Spre Hliboca s-au îndreptat și alte grupuri de băștinași din satele de pe Valea Siretului. Reprezentanții organelor represive din raion, acești copoi ai regimului totalitar, au refuzat să primească cererile oamenilor. Părăsind Hliboca, băștinașii s-au îndreptat spre Suceveni, planificând ca din centrul acestei localități, să pornească spre frontiera sovieto-română, sperând în înduplecarea autorităților staliniste. Pe teritoriul satului Fântâna Albă, lângă cantonul Varnița, la 2 kilometri de frontieră, coloana de oameni a fost oprită de grănicerii staliniști, care au deschis foc din trei părți. „Au sângerat cerul și pământul. S-a îngrozit Valea Siretului. Unii, care au reușit să scape de gloanțele grănicerilor sovietici, „refugiindu-se în pădurea din apropiere, au fost ajunși din urmă de cavaleria sovietică și măcelăriți cu sabia”. Martirii sunt aruncați în gropi comune. Ei își dorm somnul veșnic la poale de codru verde. Fagii seculari le freamătă la creștet”, remarcă autorul. El citează documentul din 1 februarie 1943, în care Primpretorul plășii Storojineț, Gheorghe Scraba, prezintă „Tabelul de locuitori morți și identificați din revoluția din 1 aprilie 1941”, în care sunt indicate 24 de persoane. La 1 aprilie 1941 au fost arestați 260 de martiri. După trei săptămâni de calvar, 200 de băștinași au fost eliberați, fiind deportați în iunie, același an, iar 60 de osândiți au apucat drumurile Gulagurilor staliniste.

Aceste date sunt urmate de scurte relatări despre unii din acești martiri, despre conferințele la care a fost luată în discuție tema masacrului de la Fântâna Albă, el figurând în carte și ca  „Răscoala din 1 aprilie 1941”. „Nu toți participanții la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au ajuns până la Poiana Varniței”. În raportul adresat lui Stalin de către Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic)  al Ucrainei, se menționa: „În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulțime de 500-600 de oameni au încercat în raionul Hliboca să treacă în România”. Nu cred că conducătorul Ucrainei Sovietice  ar fi îndrăznit să-i trimită dictatorului din Kremlin informații false”, subliniază Petru Grior. El conchide: „Românii din mai multe sate din Valea Siretului, pașnici din fire, pornind cu icoane împotriva focului de mitralieră, tras de grănicerii sovietici, au repetat, într-un fel, moartea ciobanului din nemuritoarea baladă populară „Miorița””.

Cartea lui Petru Grior servește drept ghid pentru noi cercetări ai acestor două pagini tragice din istoria neamului românesc din regiunea Cernăuți în primul an al puterii sovietice, instaurate în ținut la 28 iunie 1940.

2 8 F 2

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

 

 

 

 

Добавить комментарий