La 3 (16) august 1865, la Storojineț s-a născut Iancu Flondor, eminent om politic din Bucovina. Boierul de la Storojineţ, Iancu Flondor, primise titlul de cavaler de Flondor pe linie habsburgică, dar se trăgea din boierii de Albota de la Curtea lui Ştefan cel Mare. În Imperiul Habsburgic, ţinta politică a lui Iancu Flondor a fost ca limba română să fie vorbită nu numai în şcoli, ci şi în administraţie. Exemplul său inspiră astăzi comunitatea românilor care îşi apără drepturile de a învăţa în limba maternă.
În perioada Primului război mondial Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Alexei Brusilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917 Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.
În primăvara și vara anului 1918 a fost primar la Storojineț. În toamna anului 1918 Iancu Flondor revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii. La 14/27 octombrie 1918 a fost convocată o adunare a românilor din Bucovina, care votează unirea provinciei cu Regatul României. Tot atunci este format un Consiliu Naţional și un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. Guvernul provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte a fost ales Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie are loc Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți, unde Iancu Flondor le spune celor prezenți că „o iobăgie națională de aproape un secol și jumătate, pe cât de dureroasă, pe atâta de rușinoasă, e pe sfârșite. Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge și de a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul”. Congresul hotărăște „unirea necondiționată și pe vecie” a Bucovinei cu România.
După Unire, Bucovina primește doi miniștri în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, unul la Cernăuți (Iancu Flondor) și unul la București (Ion Nistor). Iancu Flondor a fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919, inițiind mai multe legi, pe care le-a redactat și le-a propus guvernului de la București. Este vorba despre un proiect de lege referitor la alegerea deputaților și senatorilor care să reprezinte Bucovina în Parlamentul României, un proiect de lege referitor la administrarea Fondului religionar ortodox al Bucovinei, dar și de alte proiecte. El a demisionat în urma unui conflict cu Ion Nistor.
S-a retras din viața politică și ultimii ani ai vieții i-a petrecut la conacul său din Storojineț, fiind bolnav. În ziua dinaintea morții, pe 18 octombrie 1924, Iancu Flondor s-a simțit bine, iar seara i-a spus cumnatului său, Octavian Zotta, care a venit să-l viziteze: „Am să dorm bine în noaptea aceasta”. A doua zi, pe la ora 11.30, servitorul observând că nu este chemat de stăpânul său, a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat, „în o expresie liniștită”. A fost înmormântat în cripta familiei Flondor de la Storojineț.
În decursul întregii sale vieți Iancu Flondor a dat dovadă de onestitate și patriotism sincer. De asemenea, și-a sacrificat și o parte a averii sale în sprijinul cauzei românilor din Bucovina: la el apelau adesea persoane care cereau ajutor financiar pentru diverse publicații, asociații sau comunități locale românești. Tot lui îi solicitau sprijin bănesc studenți și profesori români din Bucovina, aflați în dificultate.
Onestitatea și patriotismul sincer al lui Iancu Flondor pot fi de neînțeles astăzi, când politica și corupția coexistă, fiind chiar interdependente. Dar Iancu Flondor nu a urmărit interesul propriu în acțiunea sa politică, lucru demonstrat în special în momentele în care, fiind chemat să conducă mișcarea națională a românilor bucovineni, a refuzat acest lucru, preferând să rămână izolat la moșia sa de la Storojineț. Poate mai cu seamă aceste trăsături sunt vizibile în episodul menționat anterior, în care Flondor refuză oferta de a se refugia în România la începutul Marelui Război: „Mai am și răspunderi nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții… și la viitor”. Scurt, dar cât se poate de elocvent. Istoricul Nicolae Iorga simțea nevoia, după Unire, să aducă un omagiu lui Flondor, a exclamat: „Cu adâncă recunoștință mulțumim omului întreg și neînfricoșatului Român”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com