Se împlinește un an de la trecerea la cele veșnice a profesorului universitar Ilie Popescu. S-a născut în satul Pătrăuții de Jos, fostul raion Storojineț, într-o familie cu mulți copii. O dramă cruntă i-a zguduit anii copilăriei. Această dramă a început la 1 aprilie 1941, când sute de români din satele din Valea Siretului au încercat să scape de regimul sovietic totalitar prin trecerea frontierei în România. Tatăl său, Vasile Grijincu, s-a pornit în acea zi, împreună cu alți consăteni, la Hliboca, cu cerere să i se permită să plece în România. Asemenea cereri n-au fost satisfăcute de autoritățile sovietice, deși în ajun s-au răspândit zvonuri că ele vor merge în întâmpinarea dorințelor localnicilor. O mare parte dintre cei care au fost la Hliboca și au primit refuzul, s-au îndreptat spre frontieră, în apropiere de satul Fântâna Albă, unde au fost întâmpinați de gloanțele grănicerilor sovietici. Vasile Grijincu, însă, se întorcea acasă. Pe drum a fost oprit de militari și, deoarece au găsit la el cererea scrisă, a fost arestat. Apoi a fost condamnat și dus în unul din lagărele GULAG-ului, unde și-a sfârșit zilele.
Imediat după război a fost deportată în stepele Kazahstanului și numeroasa lui familie. Ilie Popescu era pe atunci copil și acea grea încercare l-a urmărit toată viața. Ca lingvist și cadru didactic la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității din Cernăuți s-a consacrat totalmente pregătirii specialiștilor în filologia română. Iar după căderea „imperiului răului” a fost unul dintre cofondatorii Societății „Golgota” din regiunea Cernăuți, care abordează problemele victimelor regimului totalitar sovietic. A scris două cărți despre drama familiei sale, a ridicat cruci în mai multe localități din ținutul nostru întru comemorarea celor care nu s-au întors din GULAG-uri. La toate întâlnirile și manifestările cu tematica deportărilor el afirma un adevăr – românii noștri au supraviețuit deportărilor datorită credinței în Dumnezeu.
Cu fiorul credinței
În memoria lui Ilie Popescu, fost profesor universitar și copil deportat
Motto:
„Fie plăcută Domnului cugetarea mea!
Eu mă voi bucura în Domnul.
Să piară păcătoșii de pe pământ
și cei răi să nu mai fie!
Suflete al meu, binecuvântează-L pe Domnul”.
(Psalmul 104, 34-35)
Ne-au lipsit de meleag natal, dar nu de crez,
Visăm Crăciunul fără stea și colindă,
Nu-i nici altar unde să îngenunchez
Și cine darnic un colac să-mi întindă.
La lumina vie aș porni chiar desculț,
Drumul anevoios și greu nu m-ar frânge.
Aici gerul e ocnaș, iar la Pătrăuț’
Cu flori de măr peste casa noastră ninge…
Și Paștele vine fără ou încondeiat,
Cu toate că am postit ca sfinții mereu.
În baraca rece Hristos cel înviat
A spulberat orice dubiu de ateu.
Cu fiorul credinței în suflet plăpând
L-am primit cu fierbinte, fermă iubire.
Apoi toată viața trăita-am în cuvânt,
Destin fiindu-mi a mamei grai rostire.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com