La 13 noiembrie 1909 s-a născut Eugen Ionescu (Eugène Ionesco), dramaturg, prozator, memorialist, eseist, critic literar şi poet francez de origine română. În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
La vârsta de patru ani și-a însoțit părinţii în Franța, unde va rămâne până în anul 1924. Încă din copilărie, Eugen Ionescu și sora sa au simțit drama despărţirii părinţilor, iar după ce mama lor a pierdut custodia copiilor, tatăl lor i-a readus în România. Eugen Ionescu a urmat liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București, pe care l-a absolvit în 1928, iar examenul de bacalaureat l-a susținut la Colegiul Național Carol I din Craiova. Debutează în „Revista literară a Liceului Sf. Sava”, în 1927. A fost admis, apoi, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Literatură franceză, obținând, în 1932, licența.
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista „Bilete de papagal” (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește „Elegii pentru ființe mici”. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat „Nu!”, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
În anul 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului ”Ordinea”, iar doi ani mai târziu pleacă cu o bursă la Paris. În capitala Franţei, lucrează, pentru o perioadă ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy – poziţie din care traduce şi facilitează traducerea unor autori români contemporani şi aranjează publicarea lor în revistele literare franceze – şi își scrie și teza de doctorat cu subiectul „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, o lucrare pe care nu o va susţine niciodată.
Are o scurtă revenire în ţară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti. În 1942 se stabileşte definitiv la Paris, la 24 august 1944, se naşte fiica sa, Marie-France Ionesco, iar în 1945, Eugen Ionescu trimite revistei „Viaţa românească” un articol intitulat ”Scrisori din Franţa”, publicat în numărul din luna martie, în care prezintă motivele plecării sale din ţară, precizând punctul său de vedere critic la adresa regimului politic din România de atunci. Pentru acest material, Eugen Ionescu a fost judecat în România. Sentinţa, pronunţată la 31 mai 1946. Acuzatul a fost judecat în lipsă. După expunerea procurorului şi examinarea piesei din dosar, Eugen Ionescu fost condamnat la: 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei; 6 ani închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii; 5 ani interdicţie corecţională.
Tot în anul 1945, Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, „Urcan Bătrânul”, care a apărut la Editura Jean Vigneau din Marsilia.
În anul 1950, Ionescu debutează în dramaturgie, cu „Cântăreața cheală”, prima lui piesă de teatru, care avea să fie pusă în scenă la 11 mai 1950. Piesa era o reluare a altei piese, în limba română, „Englezește fără profesor” şi se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a micului teatru parizian.
Prima piesă a lui Eugene Ionescu este și piesa de inaugurare a teatrului absurdului. Povestea piesei este bine cunoscută: pe când Ionescu încerca să învețe limba engleză a fost șocat de absurditatea și banalitatea frazelor din manualul lui de limba engleză. A abandonat studiul englezei, a luat frazele din manual și le-a organizat astfel încât să iasă o piesă. Absurdul piesei care ne șochează atât de tare chiar și azi este absurdul unui manual de limbi străine, nefiresc ca orice manual.
Trebuie spus că prima etapă a dramaturgiei lui Eugen Ionescu cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu un limbaj mai degrabă aberant şi comic.
Au urmat ani foarte productivi pentru Eugen Ionescu, fiind prezentată, aproape anual, câte o nouă piesă, treptat autorul formându-şi un public care aprecia în mod constant insolitul mod de abordare artistică: „Lecția” (1951), „Scaunele” (1952), „Victimele datoriei (1953), „Amadeu” (1954), „Jacques sau supunerea” şi „Noul locatar” (ambele în 1955), „Ucigaș fără simbrie” (1957), „Rinocerii” (1959) şi „Regele moare” (1962).
În anul 1961, piesele lui Eugen Ionescu aveau reprezentaţii în 35 de ţări din întreaga lume.
Între anii 1964 și 1970, unele piese i-au fost jucate și în România, însă ulterior, criticile la adresa regimului comunist a făcut ca autoritățile de la București să-l interzică cu desăvârșire.
În anul 1970, îi apare piesa „Jocul de-a măcelul” şi, acelaşi an, vine cu o excepţională recunoaştere a valorii operei sale, fiind ales ca membru al Academiei Franceze – fiind primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă apreciere şi primind şi distincţia de Cavaler al Legiunii de Onoare. În anul 1987, a fost distins cu medalia de onoare a oraşului Paris şi alte două medalii de aur ale oraşelor Saint-Etienne şi Saint-Chamond, la 7 mai 1989, a primit Premiul Moliere, iar la 30 decembrie 1989, Eugen Ionescu şi Emil Cioran au devenit membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor Francezi.
În anii comunismului din ţara sa natală, Eugen Ionescu a militat cu o stăruință remarcabilă împotriva politicii promovate de Ceaușescu – prin scrisori deschise, semnarea unor proteste, mesaje televizate – demascând cu o virulență aparte ”genocidul cultural” instaurat de regimul de la București. Deşi a fost respins de regimul comunist din România, Eugen Ionescu a contribuit ca nimeni altul la cunoașterea şi promovarea valorilor culturii române în Franța,
Eugen Ionescu a trecut la Domnul la 28 martie 1994, la Paris, la vârsta de 84 de ani, în urma unui stop cardiac, găsindu-şi odihna veşnică în Cimitirul Montparnasse din capitala Franţei.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com