La 14 noiembrie 1848, la Cernăuţi s-a născut Zamfir Ralli-Arbore cunoscut și sub numele Zamfir C. Arbore sau Arbure.
Zamfir C. Arbore (1848-1933) a fost fiul lui Constantin Z. Ralli-Arbore și al Olgăi (născută Reva). Bunicul din partea tatălui era grec, căminarul Zamfirache Arbore Ralli.
Își face studiile la Gimnaziul de Băieți Nr. 1 din Chișinău, apoi la Universităţile din Moscova și Petersburg. În timpul studiilor sale la Moscova , la 17 ani, aderă la mișcarea anarhistă și apoi socialistă. Este arestat și exilat la Krasnoiarsk. Datorită presiunilor urmăririi autorităților ruse, Zamfir se mută, în 1870, la Zurich și apoi la Geneva, unde devine un colaborator activ al lui Mihail Bakunin. Ulterior se mută în Regatul României, temporar în 1875, la Iaşi, apoi la Ploieşti, și definitiv în 1879, la Bucureşti. Era o ancorare, în primul rând spirituală, în solul patriei. De fapt, această ancorare l-a şi smuls treptat din mrejele activităţii revoluţionare de extremă. A cunoscut elita românească prin reprezentanţii săi de marcă: Mihai Eminescu, C.A. Rosetti, C. Dobrogeanu-Gherea, Ion Luca Caragiale ş.a. Devine cetățean român în 1881. A fost funcționar la Arhivele statului sub direcția lui B.P. Haşdeu, director al serviciului statistic al primăriei București, profesor de limba rusă la Şcoala superioară de Război.
Şi în străinătate, dar mai cu seamă în ţară, Arbore a fost permanent militant contra ţarismului, luptător pentru unirea Basarabiei şi prieten al polonilor. În această privinţă, era identic cu bătrânul Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu care era intim amic. În casa lui Arbore, veneau toţi acei care erau împotriva ţarismului, pentru eliberarea Basarabiei şi a Poloniei. Întâlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite ţări, de diferite dogme politice, dar legaţi toţi printr-un profund sentiment contra ţarismului şi pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Şi toţi găseau la el un cuvânt de îmbărbătare, de îndrumare şi ajutor. Poliţia ţarismului mereu îl spiona, dar nu putea să-i facă nimic, nici în timpul când nu devenise încă cetăţean român, pentru că vechea generaţie de oameni politici din Ţara Românească, sub regele Carol I, ocrotea, desigur, nu direct şi pe faţă, dar nu mai puţin sincer şi real, orice mişcare contra Rusiei, în limitele permise de legi şi Constituţie.
Publicist vechi, colaborator la diferite jurnale şi reviste democratice de pe timpuri, toată activitatea lui publicistică era unitară, împotriva tiraniei, împotriva ţarismului, pentru eliberarea tuturor popoarelor. Cea mai pronunţată caracteristică a lui Zamfir Arbore a fost umanismul. El, întotdeauna, a pus înaintea intereselor personale interesele mulţimii, interesele omului simplu, dezarmat în faţa nevoilor şi neajutorat de nimeni. O altă trăsătură, la fel de pronunţată, o descoperim în tendinţa lui de a lupta cu puterea care asupreşte mulţimea. El considera că forţa opresivă era reprezentată prin împăratul Rusiei şi toate energiile tinereşti le-a concentrat la luptă împotriva acestui simbol suprem al asupririi.
Zamfir C. Arbore a fost distins cu premiul Eliade Rădulescu al Academiei Române, cu premiul Societății române de geografie. Preocupările sale de istoric s-au împletit cu cele de lingvist (este autorul unei gramatici al unui dicţionar român-bulgar) și igienist. Lucrările sale de istorie constituie materiale prețioase pentru cunoaşterea multilaterală a spațiului cuprins între Prut şi Nistru, considerat de aceea de N. Iorga drept cel mai documentat istoriograf al vieții basarabene. Zamfir C. Arbore rămâne însemnat pentru sociologie prin două lucrări de caracter „monografic”; una, premiată de Academia Română, are ca temă „Basarabia în secolul al XlX-lea” (1899), alta este un „Dicționar geografic al Basarabiei” apărut în colecția „Dicționarele geografice ale provinciilor române în afară de Regat”.
Zamfir C. Arbore a murit la 3 aprilie 1933 şi a fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti. În necrologul săi Micolae Iorga menționa: „La o vârstă de patriarh, Zamfir Arbore închide ochii de mult obosiţi de scurgerea lungă a anilor şi de mizeriile urâte ale vremii. În omul acesta de o blândeţe fără margini, de o seninătate ca a înţelepţilor din antichitate, era o adevărată comoară din aceea ce naţia noastră are mai bun ca judecată dreaptă, simţire aleasă şi desăvârşită cinste. Solia Basarabiei el ne-a adus-o în zile când nimeni nu se pitea gândi la lucrurile mari — dar şi grele, şi la aceasta nu ne gândim îndeajuns — pe care ni le pregătea viitorul. Cartea despre ţara familiei lui este şi până astăzi ce se poate găsi mai deplin, mai sigur şi mai lămurit cu privire la Moldova de peste Prut”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com