La 26 noiembrie 1818 s-a născut Silvestru Morariu Andrievici, cleric ortodox român, arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici împreună cu întreaga Biserică ortodoxă din Bucovina a reușit să mențină nealterat patrimoniul spiritual sub stăpânirea habsburgică pe perioada întregului secol XIX, fiind caracterizat ca un secol al rezistenței.
Samuil Morariu s-a născut la 14/26 noiembrie 1818 în satul Mitocu Dragomirnei din Bucovina. Tatăl său era preot și fusese primul din rândul familiei care avea știință de carte. Mama sa, Zamfira, era și ea fiică de preot și rudă cu Iraclie Porumbescu, tatăl marelui compozitor Ciprian Porumbescu. Numele Andrievici sau Andriewicz a fost dobândit din excesul de zel al directorului școlii din Suceava, Franz Teil, care l-a întrebat pe tatăl viitorului ierarh cum îl chema pe înaintașul său. Acesta a indicat numele Andrei, iar directorul l-a trecut în foaia matricolă cu numele de Andrievici. Tânărul a urmat apoi liceul și Institutul teologic diecezan de la Cernăuți. În 1842, s-a căsătorit cu Elena Cechovschi, iar în anul următor a fost hirotonit preot în comuna Ceahor. Avea să petreacă aici 20 de ani, slujind comunitatea și, în plus, fiind înzestrat și cu talent literar, a început să publice versuri și fabule, dar și să colaboreze la periodicul „Calendarul pentru Bucovina”, unde s-a remarcat cu studiul din 1846, intitulat „Descrierea Bucovinei”.
Calitățile teologice și înzestrarea sa intelectuală l-au făcut să fie apreciat în comunitatea românească, astfel că, în 1865, a fost numit consilier la Consistoriul din Cernăuți, apoi deputat în Dieta Bucovinei și, ulterior, chiar în Consiliul Imperial de la Viena. În aceste foruri el a fost vocea românilor, militând mereu pentru autonomia bisericească, pentru învățământul în limba maternă și coordonarea acestuia de către Biserică, pentru drepturile naționale, drepturi pe care autoritățile le îngrădeau constant. Unul din marile sale merite din această perioadă a tinereții a fost cel de autor al multor manuale școlare, inclusiv teologice care, decenii bune, au reprezentat sursa după care zeci de generații au învățat limba română ori canoanele credinței ortodoxe. Presa din imperiu a recunoscut valoarea muncii sale, atribuindu-i calitatea de fondator al cărții școlare românești. Poate nu întâmplător crezul său era cultura, definind prin aceasta că doar prin cultură românii își vor menține ființa națională. În acest context, preotul Morariu a jucat un rol însemnat și în cadrul procesului de înființare a școlilor primare în limba română din Cernăuți. În viața personală trece prin tragedia morții soției sale, în 1853, iar mai târziu, în 1874, a luat decizia de a intra în viața monahală. S-a călugărit sub numele de Silvestru, astfel că numele său era din acel moment Silvestru Morariu Andrievici.
La 12 martie 1880 Silvestru Morariu Andrievici a fost numit Mitropolit al Bucovinei și al Dalmației, În vârstă de șaizeci și doi de ani, bătrânul își păstrase tot crezul tinereții, și el era capabil de zelul curagios care trebuia pentru a-l sluji. Mihai Eminescu a scris adeseori în ziarul „Timpul” rânduri elogioase despre munca depusă de Silvestru Morariu Andrievici și a subliniat personalitatea acestuia și, mai ales, însemnătatea acțiunilor sale pentru poporul român.
Activitatea ca înalt ierarh a lui Silvestru Morariu Andrievici a fost la fel de intensă și energică în apărarea limbii române, a credinței ortodoxe și a ființei naționale a românilor. El a avut inițiativa de înființare a unei tipografii a mitropoliei, care va publica numeroase lucrări în limba română, iar tot aici avea să apară și „Candela”, revistă bisericească. Mitropolitul a sprijinit cu burse tinerii români merituoși, Ciprian Porumbescu fiind doar unul dintre aceste nume. Mitropolitul Silvestru a fost în cei 15 ani ai păstoririi sale un veritabil far moral și un exemplu demn de urmat pentru întregul cler bucovinean.
O pneumonie gravă va fi cea care va duce la trecerea sa la cele veșnice, aproape de împlinirea a 77 de ani. Simțind că se apropie momentul morții, unica lui grijă era să nu moară înainte de Sfintele Paști, pentru ca să nu strice bucuria credincioșilor. Inima cea grijulie bătea și acum pentru popor. Dumnezeu nu i-a trecut cu vederea dorința și rugăciunea. Luni, în a doua zi de Paști a anului 1895 (3/15 aprilie), și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Moartea sa a generat un val de durere în rândurile celor pe care îi povățuise în anii păstoririi sale. A fost înmormântat în Capela Mitropoliților, din Cimitirul din Cernăuți.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com