La 2 decembrie 1935 s-a născut Nicolae Labiş, poetul-simbol al anilor 50, numit de criticul Eugen Simion „buzduganul unei generaţii”.
Autorul celebrei poezii „Moartea căprioarei” s-a născut în Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava. Străbunica sa, Zamfira Blendea (bunica mamei sale, Ana-Profira), era înrudită cu Ştefan, tatăl lui Ion Creangă. Eugen Labiş, tatăl poetului, era fiu de brigadier silvic – ceea ce explică preocuparea pentru vânătoare – şi a fost învăţător. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, familia s-a refugiat în comuna Mihăileşti, lângă Câmpulung Muscel. În 1945, întreaga familie a revenit la Mălini, ridicând o locuinţă nouă. Astăzi – Casa Memorială „Nicolae Labiş”.
În septembrie 1952, în urma unui examen, Nicolae Labiş a fost admis la „Şcoala de literatură”. Prezenţa unui poet de talentul lui Labiş, crescut la şcoala convingerilor comuniste, a fost o binefacere pentru regim, deşi Labiş nu a scris nici o poezie cu dedicaţie către Lenin sau Stalin. Nichita Stănescu mărturisea că nu a îndrăznit să publice nici o poezie cât a trăit Labiș și că l-a invidiat pentru „Moartea căprioarei”. După absolvirea Şcolii de literatură, Nicolae Labiş devine redactor la „Contemporanul”, iar apoi la «Gazeta literară». În 1954 se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseşte după un semestru. În 1956 are loc debutul editorial al lui Nicolae Labiş cu volumul „Primele iubiri”, el aducând un nou suflu poetic şi mare speranţă. Pregăteşte pentru tipar volumul „Lupta cu inerţia”, care a apărut postum în 1958.
În decembrie 1956, într-un București care dormea netulburat, cu străzi pustii, amorţite de ger, poetul de 21 de ani a traversat pentru ultima dată strada, fiind lovit de un tramvai, accident în urma căruia a murit la 22 decembrie 1956. Ipoteza oficială este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat sub tramvai. După opinia multora dintre contemporani, moartea sa nu a fost un accident. Supoziția că a fost vorba de un asasinat politic este susținută de dezvăluirile care au apărut în presă după 1989, în legătură cu probele strânse de securitate în 1956 privind defăimarea regimului comunist de către poet. Organizarea unui proces împotriva unui autor care, în pofida tinereții lui, ajunsese la o mare notorietate, ar fi fost incomodă pentru autoritățile de atunci.
Este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Nicolae Labiș a fost promotorul unei noi viziuni poetice, precursorul noii generații de poeți din anii ‘60. Acestuia i-au urmat în mod firesc Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu şi Cezar Baltag. Anii cei mai buni ai activității sale poetice au fost 1954-1956. Până la această vârstă, Labiş s-a remarcat prin înzestrarea sa poetică, fiind catalogat drept urmaşul lui Mihai Eminescu. Debutează cu volumul „Primele iubiri” în 1956, pregătind „Lupta cu inerția”, apărută postum, în 1958.
Cea mai cunoscută și studiată este poezia „Moartea căprioarei”, proiectată pe fundalul secetei cumplite de după al doilea război mondial. Simbolic, amplul poem este legenda pierderii inocenței copilăriei din cauza imprejurarilor pragmatice și dramatice ale vieții. Aproape în fiecare literatură există poeți care au murit tineri și au lăsat o operă genială sau cel puțin prefigurând genialitatea. Nicolae Labiș rămâne în literatura română buzduganul unei generații. Poezia de referinţă a lui Nicolae Labiş „Moartea Căprioarei” a fost tradusă în limba ucraineană de către poeta cernăuţeană, Tamara Severniuk.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com