De la naşterea luminii şi, odată cu ea, a pruncului în iesle, să mergem la echinocţiul de primăvară. Pe 25 martie creştinii serbează Buna Vestire. Oare ce făceau dacii în aceste zile? În primul rând serbau noul an agricol, rugându-se lui Zamolxis să le aducă roade bune. Tot în primăvară serbau Dragobetele, simbol al dragostei pe care o aducea noul anotimp. Interesant este faptul că dacii aveau şi ei o legendă prezamolxiană despre marea preoteasă fecioara Leto, vestită de îngerul Caeproezus că va da naştere la doi prunci veniţi de la Domnul Cerului. La început a crezut că este o glumă dar, văzând că sarcina începe să se cunoască, preoteasa merge la superioara templului şi îi mărturiseşte ce s-a întâmplat. Aceasta nu o crede şi o izgoneşte din templu, fata a plecat fiind găzduită la o casă de daci. Aici a născut doi gemeni, băiat şi fată, Zamolxis şi Diana, zeiţa mamă. Copiii Cerului s-au născut în Netindava, Cetatea Naşterii cum a fost numită de geograful antic Claudius Ptolemaeus, care a scris legenda, identificând cetatea undeva în Bărăgan, pe malul râului Ialomiţa de azi. Iată cum naşterea lui Zamolxis a ajuns să semene cu aceea a lui Iisus. Iar povestea nu este o invenţie recentă, ea a fost scrisă de un mare învăţat antic, a cărui sinceritate nu poate fi discutată.
Nu s-au păstrat scrieri care să consemneze cum se termină povestea. Se știe doar că, după naştere, cei doi copii sunt ajutaţi să plece în Egipt, pentru a evita răzbunarea celor de la templu, care nu îi puteau ierta preotesei că a greşit. De aici, Zamolxis vine cu învăţăturile lui şi îi convinge pe daci să creadă în el. Văzând că nu-i poate lămuri doar cu vorbele el a intrat într-o cameră săpată în pământ, de unde a revenit după trei sau patru ani şi, atunci, dacii au crezut în el. Nici un muritor nu putea ieşi viu din acea cameră subterană bine pecetluită pe deasupra. Dar Zamolxis știa că numai prin ceva ieșit din comun îi putea lămuri și să-i aducă la legea cea nouă cu care el a venit din Egipt. Era o lege care punea pe prim plan Dragostea și faptele bune. Dar pentru a le dovedi că acea lege vine de la zei era nevoie să treci prin moarte şi apoi să te întorci în viaţă, un fel de înviere am putea spune. Sufletul s-a întors în trup şi, astfel, dacii au înţeles că sufletul poate trăi veşnic, cum le-a spus el. Văzându-l că iese viu din acea cameră subterană toți s-au minunat și l-au crezut. De aceea, după ce a plecat dintre ei, dacii l-au socotit zeu și i se închinau. Această revenire la viață s-a petrecut tot primăvara, atunci când și natura reînvie și ziua prinde a crește.
Dar nu numai Zamolxis a revenit la viaţă. Potrivit vechilor daci, la această sărbătoare a primăverii învie toată musca şi iarba prinde să crească, se deschide limba păsărilor, mai ales a cucului, care prinde să cânte. Se recomandă să fie afumaţi pomii fructiferi, se slobod albinele afară din stupi, în vechime se făcea prin o potcoavă ca să fie tari ca fierul. Oamenii înconjurau casa cu tămâie, să nu se apropie dihăniile rele de ea. Se făcea un foc mare în curte, fiind puse lângă el pâine, sare, o cofă cu apă, să se încălzească îngerii şi să aibă de mâncare. Erau tradiţii care spuneau că trebuiau urmărite anumite semne. Dacă în acea noapte era cerul senin, anul agricol va fi bun. La fel dacă se va găsi frunză verde, iar dimineaţa se ia ceaţa repede, primăvara va fi timpurie. Ciobanii obişnuiau să urce pe stogurile de fân şi să alunge iarna cu toporul, proferând tot felul de ameninţări, cum făceau dacii cu zeul furtunii Gebeleizis. Atunci aruncau cu săgeţi spre cer. De obicei, dacii serbau două zile, la fel ca la Ignat şi alte sărbători solare.
Înaintea vestirii biruinţei luminii şi a soarelui, pe 24 februarie dacii serbau Dragobetele, zi în care creştinii sărbătoresc Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
De Dragobete fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, mergeau în grupuri în păduri sau în lunci, cântau şi culegeau ghiocei, anunţând astfel prin petreceri şi voie bună apropiata venire a primăverii.
Dimineaţa tinerii, băieţi şi fete, adunau zăpadă şi se spălau cu ea aşa rece, ori o topeau înainte de a se spăla cu apa obţinută. Ziua fetele strângeau ghiocei şi viorele pe care le păstrau până de Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Seara se adunau la o casă unde petreceau cu toţii. Unii băieţi mergeau peste munte sau dealuri, în satele vecine, pentru a lua parte la sărbătorile de Dragobete.
Se spunea că Dragobetele este ziua împerecherii păsărilor care atunci se strâng în stol şi ciripesc, atrăgând masculii. Păsările neîmperecheate în această zi rămân singure şi fără pui până la următorul Dragobete. La fel ca păsările, băieţii şi fetele trebuiau să se întâlnească, pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. În acea zi pe uliţele satului şi prin poieni se auzeau feciorii rostind cu voce tare: Drabogetele sărută fetele!
În alte regiuni ale ţării, în dimineaţa zilei de Sânziene, tinerii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare se adunau şi mergeau în cete în păduri, la cules de sânziene. În timpul culesului se cânta şi se chiuia de răsuna pădurea, timp în care făceau un fel de joc numit zburătorit. La prânz, fetele se adunau în sat, băieţii veneau de la cules sânziene şi, cum le vedeau le fugăreau, încercând să le sărute. Dacă fetei îi plăcea de băiat se lăsa prinsă, sărutul fiind socotit în acea zi o pecetluire sacră a logodnei. Uneori se striga Dragobetele sărută fetele! Seara se organiza horă în sat, unde veneau şi părinţii, şi atunci se anunţau în public logodnele care s-au legat în ziua de Sânziene. Cei care luau parte la sărbătoare erau socotiţi ca binecuvântaţi de zânele bune pentru tot anul. Ei vor fi feriţi de boli şi alte rele. Tinerii care nu luau parte la sărbătoare erau pedepsiţi să nu iubească şi să nu fie iubiţi în acel an. Abia la următoarele Sânziene se vor bucura şi ei de iubire şi îşi vor putea pecetlui logodna, dacă vor lua parte la sărbătoare.
Andrei BREABĂN,
scriitor sin Suceava
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com