La 8 aprilie 1829 a apărut, la Bucureşti, „Curierul Românesc”, primul periodic important în limba româna din Tara Românească, editat de Ion Heliade-Rădulescu. „Curierul românesc” va apărea până la 19 aprilie/1 mai 1848, seria I şi 29 noiembrie/11 decembrie – 13/25 decembrie 1859, seria II.
La 8 aprilie 1837, la Conservatorul muzical-dramatic din Iaşi a fost montată drama „Petru Rareş” de Gheorghe Asachi. Nuvelele istorice („Ruxanda Doamna”, „Svidrighello”, „Dragoş”, „Bogdan voievod”, „Petru Rareş”, „Valea Albă”, „Mazeppa în Moldova”) sunt interesante prin fabulosul medieval cavaleresc, clasic, complicat cu viziuni mitologice şi decoruri din recuzita romantismului. „Asachi a fost omul epocii lui, adică omul ieşit din mijlocul necesităţilor vremii; n-a comandat timpului: s-a pus însă în serviciul lui cu o bogăţie remarcabilă de aptitudini. Trăind într-o epocă de nediferenţiere culturală, el a fost din rasa enciclopediştilor. Pe lângă o cultură ştiinţifică a avut şi o educaţie artistică; a mânuit lira, penelul şi echerul; umanităţilor le-a adăugat şi vaste cunoştinţe poliglote; muzicii i-a adăugat ingineria. A deschis, cu siguranţă, drumuri în toate direcţiile; fără a fi fost un revoluţionar sau un temerar, plutind între două lumi, el a tăiat căi noi” – astfel l-a caracterizat Eugen Lovinescu.
La 8 aprilie 1911 în localitatea Rășinari, județul Sibiu, s-a născut Emil Cioran, filozof și scriitor român, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții în Franța. Emil Cioran face parte din strălucita triadă, alături de Mircea Eliade și Eugen Ionescu, cu care se mândresc românii. Emil Cioran își ia o licență în filozofie la București, audiază cursuri la Berlin și München. E bursier al Institutului francez de la București la Sorbona (din 1937). În 1934 publică „Pe culmile disperării”, carte distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. În anii următori editează „Cartea amăgirilor ” (1935), „Schimbarea la față a României” (1936). În 1941 Emil Cioran este consilier cultural la legația română de la Vichy, pleacă la Paris unde activează în Propaganda Staffel. Supraviețuiește după război în capitala Franței cu servicii temporare, cel mai prestigios fiind cel de director de colecție la Editura „Plon”. În 1949 Emil Cioran începe să publice în limba franceză , declarând că e vorba de un exercițiu de asceză, căci ființa lui, plămădită din îndoieli și mizerie, rămâne refractară eleganței acestui grai. În mediile erudite franceze începe să se vorbească despre „un român, mare moralist francez”. Volumul „Silogismele amărăciunii” (1952) îi aduce caracterizarea de „La Rochefoucauld al secolului XX”. Peste patru ani, în 1956, în „Tentația de a exista”, face o comparație între „destinul genial” al unor popoare, cum e cel evreu, poporul ales, și cel al unor popoare agricole, cum e poporul român. În România socialistă cartea este supusă criticii, iar în Franța ea stârnește un entuziasm neobișnuit: „Cioran ne-a învățat, fără lecții și fără precepte, să trăim liberi, total liberi. Cioran este una dintre cele mai mari personalități care înțeleg timpul nostru”. Iar Emil Cioran își urmează destinul, acela de „filosof al neantului” și în același timp de neîntrecut stilist al limbii franceze. Publică „Istorie și Utopie” (1960), „Căderea în timp” (1964), „Demiurgul rău” (1969), „Inconvenientul de a te fi născut” (1973), „Sfâșierea” (1979). Franța democrată rămâne în continuare entuziasmată de creația sa. Mărturie stă numărul impresionant de premii ce i se acordă, dar pe care complicatul și taciturnul român le refuză cu obstinație. Și tirajele cărților sale, după 1980, devin amețitoare, sub logo-ul „Cel mai mare prozator francez e un român”. Notorietatea filosofului silește autoritățile de la București ca, începând din 1988, să publice măcar fragmente din opera sa, incluse în antologii de profil. După 1990, editarea a intrat, și în România, într-un curs normal. Emil Cioran a decedat la Paris, în 20 iunie 1995.
În ziua de 8 aprilie a anului 1930 a avut loc premiera filmului „Pământ” al celebrului regizor ucrainean, Oleksandr Dovjenko. Este un film mut, în alb-negru, filmat cu un singur obiectiv, considerat până în prezent unul dintre cele mai bune în istoria cinematografiei. Este o dramă consacrată colectivizării, care a început în acea perioadă. Însă peisajele pitoreşti, livezile de lângă casele sătenilor provoacă întrebarea: dacă e aşa de frumos şi bine în satul ucrainean, atunci de ce e nevoie de colectivizare? Înainte de premieră filmul a fost examinat de 32 de comisii. La 8 aprilie 1930, la Kiev a avut loc demonstrarea filmului. Însă peste nouă zile, la 17 aprilie, filmul „Pământ” a fost interzis în mod oficial pentru „naturalism”. Au început atacurile în presă asupra regizorului. După publicarea unui pamflet în ziarul central „Izvestia”, Oleksandr Dovjenko a încărunţit timp de o noapte. Moscova, totuşi, a acceptat ca filmul „Pământ” să fie vândut în Occident. După festivalul de la Veneţia din 1932 Oleksandr Dovjenko a fost numit „Homer al cinematografiei”. În Uniunea Sovietică cenzura faţă de filmul „Pământ” a fost anulată abia în 1958, imediat după ce la Expoziţia mondială de la Bruxelles această peliculă a fost considerată unul dintre cele mai bune din toate timpurile şi pentru toate popoarele.
La 8 aprilie 2003, la Chișinău a încetat din viață Nicolae Sulac (1936-2003), cântăreț de muzică populară din Republica Moldova, solist al Ansamblului „Fluieraș” și al Ansamblului „Lăutarii”. Fiind în viață, Nicolae Sulac deja era o legendă. Prin anii ’60 ai secolului trecut, când a apărut pe scenele din Moldova, a cucerit imediat prin cântecele sale care până la el nu se cântau, fiind intenționat ignorate, interzise, nerespectate. Nicolae Sulac a avut mare curaj, pe acele timpuri, și a sfidat orice opreliști, fiind o fire răzvrătită, directă, sinceră, cu personalitate. Calități de pe urma cărora a avut și de pătimit. Dar mereu l-a salvat cântecul. Cântecul cel tămăduitor despre viața oamenilor de rând, despre vrerile, durerile și bucuriile lor. Cine mai bine decât Nicolae Sulac, care de copil a trecut prin grele încercări, putea să le redea atât de trăit și simțit?! Nicolae Sulac deținea un repertoriu ales, divers și deosebit de veridic. A cântat doine și balade, cântece de jale și veselie, lirice, de viață și toate foarte diferite și asemănătoare în același timp prin mesajele lor.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com