Dumnezeu i-a dat omului graiul pentru a-i auzi sinceritatea rugăciunii şi a-l pregăti pentru mântuire. Iar omul şi-a transformat graiul în cântec: în cântece de dor, de durere şi de bucurie. Altfel cum pot fi exprimate stările lui sufleteşti, cele mai înalte şi mai profunde gânduri, cum ar vorbi cu nemurirea?
Molniţa este o vatră a limbii române din lunca Prutului care a dat pana inspiraţiei la doi poeţi, i-a botezat cu farmecul doinei pe câţiva interpreţi de muzică populară. În limba română molnicenii şi-au scris istoria, şi-au educat şi îşi educă copiii, asigurându-şi dăinuirea pe aceste meleaguri, rostesc zilnic „Tatăl nostru”. Deci, limba română e pentru ei ca busuiocul de la icoane. Poate de aceea vestitul acordeonist de la Chişinău, Mihai Amihalachioaie, molnicean de origine, nu întâmplător a numit ansamblul creat de el „Busuioc moldovenesc”. Sau e o coincidenţă fericită? Oricum, molnicenii se mândresc că sunt români şi vorbesc româneşte.
Lecţii ce nu figurează în orarul şcolar
Toate talentele prind aripi în şcoală. Satul Molniţa nu face excep- ţie. Ambii poeţi ai lui – Ion Chilaru şi Simion Gociu – înainte de a-şi vedea numele pe plachetele de versuri, au fost mai întâi de toate profesori de limba română şi i-au învăţat pe copiii satului să îndrăgească limba marelui Eminescu.
Tradiţia de a acorda studierii limbii materne atenţie deosebită se păstrează şi în prezent la Şcoala din Molniţa.
– Am organizat în aşa fel procesul de învăţământ, ca elevii să aibă posibilitate să însuşească mai profund limba maternă, afirmă directorul şcolii, domnul Dumitru Jitaraşu. Am repartizat ore suplimentare, adică facultative.
Dacă în unele sate româneşti din regiune se observă tendinţa deschiderii unor clase cu limba ucraineană de predare, la Molniţa situaţia e cu totul alta.
– În şcoală avem elevi care nu au auzit vorbă românească decât la Molniţa şi o însuşesc repede, învă- ţând împreună cu odraslele românilor băştinaşi, constată domnul director. Aceştia sunt copiii aduşi din diferite regiuni şi înfiaţi de părintele Longhin, Arhiepiscopul Mănăstirii din Bănceni. Iar Casa de copii de pe lângă Mănăstire se află la Molniţa, chiar în vecinătatea şcolii.
La şcoală sunt clase paralele – în una sunt educaţi copiii de la Mănăstire, iar în cealaltă – copiii satului.
– În comunicarea elevilor nu există nici un obstacol. Ei se împrietenesc repede, găsesc interese comune. Este un moment deosebit pentru procesul educativ. Acum este abordată problema ca şcoala să fie frecventată şi de copiii invalizi. Deci, ei nu trebuie izolaţi de societate. Prezenţa în şcoala noastră a copiilor de la Mănăstire îi face pe copiii satului să fie mai înţelegători, mai toleranţi, să înţeleagă durerea celui din preajmă. Sunt lecţii de etică creştină fără ca ele să figureze în orarul şcolar, explică domnul Dumitru Jitaraşu.
Aceste lecţii au puterea rugăciunii, şoptită cu sinceritate în limba mamei.
Pe care drum te-ai rătăcit, carte românească?
În vara aceasta, la Molniţa a avut loc un eveniment deosebit – pe faţada Bibliotecii săteşti a fost inaugurată placa comemorativă „Ion Chilaru”. Numele poetului molnicean îl va purta de acum înainte această institu- ţie de cultură. Aceste frumoase clipe de omagiere a regretatului poet au rămas în memoria molnicenilor, iar în bibliotecă – un lot de cărţi în limba română, donaţie făcută de participanţii la acţiune. Evident că este un cadou preţios, dacă luăm în considerare faptul că din cele 12,7 mii de cărţi, rânduite pe rafturile din bibliotecă, numai 300 sunt în limba româ- nă. Dar şi majoritatea acestora sunt cu grafie chirilică – „moştenire” din perioada comunistă (chiar versuri de Mihai Eminescu şi poveşti de Ion Creangă). De aceea ne este înţeleasă îngrijorarea şefei bibliotecii, dna Ludmila Alazaroaie:
– Iată, împreună cu profesoara de română, dna Natalia Suveică, pregă- tim o acţiune consacrată Zilei limbii române. Îi învăţăm pe copii să-şi iubească limba maternă, dar deseori nu prea avem ce le propune. Se simte lipsa cărţilor pentru preşcolari şi pentru elevii din clasele primare. Cărţile cu grafie chirilică sunt străine pentru ei. Decupăm din ziare ghicitori, poezii pentru copii, diferite istorioare, însă copilul doreşte să ţină în mână o carte frumos ilustrată.
Dar nici pe elevii din clasele mai mari nu-i atrag cărţile vechi, răsfoite de câteva generaţii. Donaţiile sunt o salvare, dar cărţile din România… mai trebuie să treacă şi vama.
Adevărul e simplu: pentru ca cititorul să iubească cartea românească, el trebuie, cel puţin, s-o ţină în mâini.
Vasile Carlașciuc