Omenirea a marcat la 16 noiembrie Ziua Internaţională a Toleranţei. În contextul atentatelor din capitala Franţei şi evenimentelor tragice din Donbas, ne amintim că, la 16 noiembrie 1995, în cadrul unei conferinţe organizate la Paris, statele-membre UNESCO adoptau ”Declaraţia principiilor toleranţei”. În Ucraina, dar şi la Cernăuţi această zi a trecut neobservată.
Chemăm toate popoarele şi guvernele să combată activ frica, ura şi extremismul prin dialog, înţelegere şi respect reciproc. Să ne opunem divizării şi să ne unim pentru un viitor comun – este îndemnul lansat de Secretarul General ONU Ban Ki-moon, de Ziua Internaţională a Toleranţei-2015. Instaurarea unei Zile Internaţionale a Toleranţei a fost decisă de ONU şi îşi are originea în Carta Naţiunilor Unite, în care statele semnatare îşi declarau intenţia de a fi tolerante şi de a trăi în pace şi bună înţelegere, şi în Constituţia UNESCO, bazată pe demnitate, egalitate şi respect reciproc între oameni. Această organizaţie identificase 16 tratate, convenţii, declaraţii şi recomandări, toate legate de necesitatea de toleranţă, relevante şi obligatorii şi astăzi. Pentru a sublinia importanţa toleranţei şi pentru ca oamenii să conştientizeze pericolele intoleranţei, cu ocazia marcării a cinci decenii de existenţă a celor două organizaţii, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a decis să proclame anul 1995 ca An Internaţional al Toleranţei, iar data de 16 noiembrie ca Zi Internaţională a Toleranţei şi a invitat toate ţările-membre să marcheze această zi prin acţiuni de promovare a toleranţei şi păcii, atât în instituţiile de învăţământ şi educaţie, cât şi în cadrul publicului larg.
Nedreptatea, violenţa, discriminarea şi marginalizarea sunt forme ale intoleranţei, iar educaţia pentru toleranţă trebuie îndreptată împotriva fricii şi excluziunii şi către dezvoltarea capacităţii tinerilor de a judeca liber şi independent. Diversitatea religioasă, lingvistică, culturală şi etnică nu trebuie să fie pretext al conflictelor, ci să îmbogăţească viaţa noastră comună. În esenţă, toleranţa nu înseamnă nici indulgenţă, nici indiferenţă, ci respectul şi aprecierea diversităţii culturale şi a formelor ei de expresie, a opiniei contrare, a deciziilor altor oameni, grupuri, popoare sau religii. Toleranţa recunoaşte drepturile universale ale omului şi libertăţile fundamentale şi asigură supravieţuirea comunităţilor mixte în orice regiune a lumii. Cuvântul toleranţă nu este un termen al lumii moderne, el provine din latina Romei Antice, unde tolerare înseamnă a suporta şi se referea, ca şi astăzi, la respectul faţă de celălalt.
Termenul a fost folosit şi în lumea creştină a Evului Mediu, când existau instanţe ale toleranţei şi se emiteau indulgenţe, edicte sau bule papale, iar apoi a fost folosit de umaniştii Renaşterii, pentru care valorile şi virtuţile umane erau principii de căpătâi şi care vorbeau despre toleranţă civilă şi religioasă. În acele timpuri, în Regatul Angliei şi în Franţa s-au dat chiar legi care priveau toleranţa religioasă. Apoi, Revoluţia franceză a adus prima Declaraţie a drepturilor omului, iar în SUA Primul Amendament la Constituţie a interzis îngrădirea libertăţii de exprimare. Şi procesul de legiferare a libertăţii religioase sau a drepturilor omului a continuat. În islam, Tolerant este chiar unul din numele lui Allah, iar exegeţii moderni ai islamului consideră Coranul sursă a toleranţei religioase. Religia hindu sau budismul arată, de asemenea, toleranţă. Dicţionarele ne spun astăzi că toleranţa este capacitatea de a recunoaşte şi a respecta convingerea altora, înseamnă îngăduinţă, indulgenţă, răbdare, şi se poate exprima la orice nivel: de la individ, la stat. Constituţii, legi, declaraţii universale, tratate internaţionale, convenţii şi recomandări fac apel sau chiar obligă la toleranţă, dar există încă războaie, terorism, crime împotriva umanităţii, epurare etnică, discriminarea minorităţilor şi a imigranţilor şi o multitudine de alte abuzuri împotriva fiinţelor umane, adică intoleranţă.
Câte minorităţi naţionale sunt în Ucraina?
Potrivit datelor recensământului din 2001 pe teritoriul Ucrainei locuiau reprezentanţi a mai mult de 130 de naţionalităţi, popoare şi comunităţi etnice. Populaţia de baştină – ucrainenii – constituiau 77,8% (adică mai mult de 37 milioane de oameni) din populaţia totală a ţării. Cele 14 milioane de persoane de alte naţionalităţi constituiau 27% din populaţia ţării. Cea mai mare minoritate etnică era cea a ruşilor, care era de 11,4 milioane. La aceştia se adaugă evreii, românii-moldovenii, bielaruşii, bulgarii, polonezii, ungarii, grecii, maghiarii, ţiganii, germanii, azerbaidjanii, găgăuzii, uzbecii, lituanienii, cazacii, slovacii şi reprezentanţii altor naţionalităţi. Cadrul legislativ şi Constituţia Ucrainei permit asigurarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale minorităţilor naţionale. Şi încă un fapt interesant. Două milioane de copii învaţă în Ucraina în limbile minorităţilor naţionale. Ucraina este una dintre puţinele ţări care asigură pentru reprezentanţii minorităţilor naţionale învăţământul mediu în limba maternă. De regulă, în ţările europene minorităţile naţionale învaţă doar limba maternă, istoria şi cultura. Potrivit datelor Recensământului populaţiei din 2001 regiunea Cernăuţi are o populaţie de 922,8 mii de persoane. În regiune locuiesc reprezentanţii a circa 80 de naţionalităţi şi popoare. Pe primul loc se află ucraineniii cu 689,1 mii de locuitori, adică 75 la sută din numărul total al populaţiei regiunii. Pe locul doi se află românii cu 114,6 mii de persoane, urmaţi de confraţii moldoveni, ruşi, polonezi, bielaruşi, evrei, armeni, etc.