(considerații pe marginea replicii lui Ilie Luceac „Răspuns unui pretins prieten”)
Era de așteptat ca autorul monografiei Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874), tipărită la Cernăuți, la Ed. Alexandru cel Bun / Ed. DrukArt, în 2015, să aibă o reacție la cronica noastră din revista „Mesager bucovinean” (nr.2/2015, p.19-24), câtă vreme această cronică, pe lângă prezentarea de ansamblu a cărții, mai atrage atenția și asupra unor grave vulnerabilități de fond și de formă. Erorile semnalate ar fi mai puțin periculoase dacă nu ar afecta structura de rezistență a lucrării. De aceea, tocmai ele se impuneau a fi obiectul replicii Răspuns unui pretins prieten, publicată de doctorul în istorie Ilie Luceac în ziarul „Libertatea Cuvântului” din 21 ianuarie 2016 (p.16).
Înainte de a da acest titlu replicii sale, autorul trebuia să știe că o cronică de carte, chiar dacă e scrisă de un prieten, este guvernată de alte legi și principii decât legile și principiile prieteniei. El ar fi procedat corect, dacă și-ar fi ales un titlu care să anunțe mai întâi combaterea „pretinselor” scăpări ale cărții și abia după aceea înfierarea impoliteței pretinsului (ne)prieten care a îndrăznit să le constate.
În tot cuprinsul replicii, care abundă în reproșuri, admonestări, stigmatizări, autorul nu contenește să-l urecheze pe „pretinsul prieten” pentru obrăznicia de a-i fi „demolat” cartea. Dar o construcție vulnerabilă se ruinează de la sine, fără să fie nevoie ca cineva să o demoleze. Demolatorul este chiar constructorul ei. Niciodată o cronică nu va fi în stare să dărâme o carte. O cronică poate doar să constate ruina, nu să o provoace. Iar dacă se întâmplă să constate ceea ce de fapt nu există, atunci se descalifică. Tocmai aceasta încearcă să facă autorul replicii: să-l descalifice pe incomodul cronicar, să-l facă incompetent, ignorant, nepriceput, iar pe de asupra și rău intenționat, „căutător de nod în papură”.
Pentru a demonstra că este victima unei cronici nedrepte (căreia nici măcar nu-i recunoaște calitatea de cronică), scrisă de un autor lipsit de orice competență în domeniul istoriei, Ilie Luceac aduce în prim-planul replicii sale trei (foarte importante!) lacune descoperite în textul cronicii damnate – o paranteză „trăsnet” și două greșeli de tipar, pe care le comentează copios cu trimiteri la „nenea Iancu”. Cu asta, demonstrația incompetenței cronicarului ia sfârșit. Restul sunt dezvinovățiri de tipul: „«scăpările» dlui Hostiuc pe care le-a sesizat (mai bine spus: le-a simțit) nu vin din «insuficienta documentare preliminară» a noastră, cum spune cel cu degetul arătător întins în semn de acuzare, ci din suprasaturata răutate ascunsă (s.n.) a scriitorului Hostiuc”. Ce topică interesantă! Și ce logică a argumentării! Oare să nu știe nemulțumitul autor al monografiei că un rechizitoriu nu se face din răutăți, ci din dovezi, iar netemeinicia probelor apărării nu se declară, ci se demonstrează?!
Monografistul nu e de acord cu citirea de către noi a numelui Evdokie, scris cu litere chirilice, conform uzanțelor bisericii ortodoxe de la acea vreme, de însuși Eudoxiu. Noi l-am citit Åâäîêü³å. Nu negăm că poate fi citit și Åâäîêcie. Monografistul nostru nu s-a trudit să-l translitereze, deși era de datoria sa. A considerat că e mai ușor să-l facă incompetent pe cel care propune o variantă de transliterare.
Apariția hipocoristicului Doxaki în scrisorile fratelui Gheorghe nu justifică nici într-un fel introducerea acestuia în paranteza din titlul cărții. Am mai spus asta în cronică. Dar în încăpățânarea sa, autorul replicii insistă să ne convingă cu orice preț de oportunitatea parantezei. După ce faptu-i consumat, ce ar mai putea să zică?
Cât despre fosta apartenență a casei de pe str. Holovna nr.15 din Cernăuți, nu are rost să mai discutăm. Istoricul Ilie Luceac trebuie să aibă eleganța să-și recunoască gafa și să nu insiste în eroare. El spune că atunci când a descoperit monograma (ca argument forte pentru teza sa), „nu era de găsit planul Pitzeli în arhivele cernăuțene”. Dar a existat mereu în biblioteci cartea lui Al. Bocănețu, Istoria orașului Cernăuți pe timpul Moldovei, editată în interbelic, unde era de găsit planul Pitzeli. În 2010 ea a fost reeditată la Editura Zelena Bucovyna din Cernăuți. Monografia lui Ilie Luceac apare în 2015. Deci, explicația e superfluă. Autorul trebuie să admită, în sfârșit, că nu s-a documentat nici măcar în ceasul al doisprezecelea al redactării ultimei sale lucrări, pentru a lămuri definitiv chestiunea. Cu această explicație în doi peri privind pseudodescoperirea sa în materie imobiliară își încheie intervenția de o pagină de ziar doctorul în istorie Ilie Luceac.
Câte neadevăruri descoperite în observațiile critice, care ocupă două treimi din cronica noastră la carte, a dezmințit autorul replicii? Niciunul. Atunci care-i rostul replicii? Nu cumva, văzând că nu are argumente cu care să răspundă la observațiile ce i se fac, Ilie Luceac deviază discuția? Vorbește despre orice numai nu despre erorile monografiei, semnalate de noi în cronică: neînțelegerea doctrinei politice a lui Eudoxiu Hurmuzachi (p.20-21), folosirea anapoda a conceptului „Ausgleich” (p.21-22), indicarea eronată a perioadelor în care Eudoxiu a fost vicecăpitan și căpitan al Bucovinei (p.22), „umflarea” performanțelor avocățești ale juristului Eudoxiu Hurmuzachi (p.22-23), ilustrarea prin citate nepotrivite a unor idei exprimate în diverse enunțuri (p.21), redactarea neglijentă a textului și a aparatului științific etc. În loc să probeze netemeinicia acestor critici, autorul replicii preferă să se victimizeze, să se plângă de reaua purtare a „pretinsului prieten”, să-l țintuiască la zidul infamiei pentru „nesăturata răutate ascunsă”, să-i amintească de binefacerile din alte vremuri și să-i bată obrazul pentru lipsa de recunoștință. În loc să-l laude pentru perfor-manțele scrisului, ingratul cronicar, el și prieten și coleg și om de încredere, s-a apucat să-l critice! Și asta – atenție! – fără să fie autorizat „să măsoare lungimea nasului nostru” (de istoric, probabil)! Trădare! Calomnie! Brutus! Iuda! O fi el, Ştefan Hostiuc, un prieten infidel, câtă vreme a scris o cronică atât de nesuferită, dar Brutus sau Iuda parcă e prea mult pentru o „victimă” care nu e nici Iulius Cesar, nici Iisus Hristos. Asta dacă vorbim de realități, nu de vise sau de povești cu oglinzi fermecate în care anumite personaje preferă să-și admire măreția. Decât să dai răspuns la niște observații ascuțite, mai degrabă te victimizezi, arătând întregii lumi rana produsă de lama „trădătoare” a usturătoarelor observații. E mai ușor să te declari victimă, să invoci ingratitudinea prietenului încărcat de datorii (pe care, la un moment dat, te saturi să-l mai iubești altruist și-i ceri socoteală!), să te arăți trădat, sufocat de strâmbătate, decât să dai punctual răspuns la niște observații incomode.
Astă vară, la lansarea celor două monografii despre Eudoxiu Hurmuzachi la Centrul care-i poartă numele, „prezentatorii au apreciat fiecare volum în parte”. Dar ce erau să facă? La înmormântări și la lansări de carte se vorbește numai de bine!
Nu scăpările din monografie, ci tratamentul neprietenos aplicat de autorul cronicii la această monografie, ar prejudicia, în opinia lui Ilie Luceac, lucrarea. De aici, concluzia că „necruțătoarea” cronică este rezultatul răzbunării autorului ei. Motivul răzbunării rămâne necunoscut pentru „răzbunător” și cititor. Iar pentru „victima” răzbunării el se constituie chiar într-o dilemă. La începutul replicii, autorul zice că știe foarte bine (și nu de azi, de ieri, ci de mai mult timp) motivul răzbunării, iar mai spre sfârșite se jură că nu-l știe nici cu spatele. Oricum, spectrul enigmaticei răzbunări bântuie textul articolului de la cap la coadă. Iar concluzia finală spune cam tot ce era de spus mai important pe o pagină de ziar despre cronica incriminată, cu referire expresă la omul (mai puțin autorul) care a scris-o: „Cu calificativele de prieten, coleg, om de bună credință – ne-am dumerit! Domn, însă, nicidecum nu poate fi considerat.” Cum adică? Prieten da, dar Domn nicidecum? Și asta după ce autorul declară în textul replicii că numai „despre amicalitate (n-am întâlnit un asemenea cuvânt în DEX – n.n.) nu poate fi vorba”. Ori poate năbădăioasa pisică neagră a conjuncției adversative i-o fi trecut drumul pe negândite, punându-l în încurcătură?
Supus unui examen psihanalitic, discursul ne arăta că uneori subconștientul spune altceva decât afirmă rațiunea. Oricum, eu nu-i port nicio pică lui Ilie Luceac, omul sau istoricul, și nu am niciun motiv să mă războiesc cu el. Dar nici nu pot să-l gratulez doar pentru că-mi este prieten. E mai sănătoasă critica sinceră care trezește conștiința la realitate, oricât de dură ar fi, decât lauda goală, scăldată în mierea cuvintelor ipocrite, care creează monștri sacri de mucava. Vedete de acest gen avem destule. Nu de vedete avem nevoie, ci de valori. Dacă nu am putut închide ochii la defectele cărții nu înseamnă că „ispita răzbunării” i-a ținut deschiși. Am știut, scriind cronica la monografia în cauză, că nu-i voi produce bucurie autorului ei. Îi înțeleg supărarea, dar cauza supărării el trebuie să o caute nu în „trădări” camaraderești din partea „pretinsului prieten”, ci în slăbiciunile lucrării sale, în lipsa cărora criticile cronicarului ar fi fost imposibile.
Stigmatizarea cronicarului pentru că, fiind filolog, a îndrăznit să facă analiza unei cărți de istorie, nu-i face deloc cinste autorului replicii. Istorici de meserie n-au fost nici Radu Grigorovici, nici Radu Economu, nici alți fizicieni, juriști, ingineri, medici bucovineni, dar asta nu i-a împiedicat să se dedice, la un moment dat, studiului istoriei. Au făcut-o din dragoste pentru Bucovina. Noi de ce nu am avea dreptul să le urmăm exemplul? Unii filologi s-au făcut academicieni prin secția de istorie. Cu ei cum procedăm? Le punem și lor botniță? Marele Nietzsche a fost huiduit la vremea sa de unii profesori de filozofie, contemporani cu el, tocmai pentru că era filolog de formație. Deci, au pățit-o și alți „intruși”, mult mai importanți decât noi, muștruluiți de profesori, poate ceva mai răsăriți, în orice caz adevărați, cu catedre universitare în spate. Nu e pentru prima dată când mi se dau recomandări în acest sens. A mai încercat cineva cu ceva timp în urmă (tot profesor, dar de alt calibru) să-mi reproșeze că am intrat în teritorii străine și că, în loc să-mi văd de treburile mele lingvistice (conform statutului pe care-l aveam atunci, de cadru didactic la facultate), m-am apucat să public cronici literare. Acum vine, de la o și mai mare înălțime, doctorul Ilie Luceac să-mi stabilească domeniul. Dacă mă consideră diletant, de ce l-o fi enervând atât de mult cronica mea? De ce nu a făcut-o praf și pulbere în pretinsa sa replică? „Cât privește toga de istoric – considerăm că e cam lungă pentru dumnealui și nu-l prinde nici croiala”, spune ritos doctorul în istorie Ilie Luceac arătând cu degetul către cel care a îndrăznit să-i facă o cronică la carte. În privința aceasta, monografistul poate fi liniștit. Nu m-am cramponat niciodată de niciun fel de togă: nici de istoric (dacă zice că există așa ceva!?), nici de profesor, nici de academician. Se pare că Ilie Luceac se simte prea strâmt în iluzoria sa togă de istoric. În cazul acesta, să mai taie din toga de profesor, că are de unde, și s-o lărgească pe cea de istoric. Dar să aibă grijă și de tichie, că se cam bălăngăne sub greutatea ciucurelui.
Patetică și pătimașă, replica autorului monografiei Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874) la cronica noastră, ne surprinde prin lipsa de obiect al contestării. Ea nici nu ne convinge, nici nu ne afectează. E expresia unui orgoliu rănit care produce furie. Iar furia în dialogul ideilor trădează slăbiciune.
Ștefan HOSTIUC