Toamna poeţilor

06

Pe raftul scrisului românesc din nordul Bucovinei au fost puse încă două plachete de versuri: una semnată de poetul-academician, Vasile TĂRÂŢEANU, având pe copertă titlul „împrumutat” din capodopera populară „Mioriţa” – „Şi de-o fi să mor”, iar alta, semnată de învăţătorul emerit al Ucrainei, care de jumătate de secol serveşte limba română, Nicolae MINTENCU, – „Din pridvorul toamnei”.

„Român cu sufletul roi”

06Trei cicluri de versuri cuprinde ultima plachetă a lui Vasile Tărâţeanu „Şi de-o fi să mor”, care redau trei stări ale sufletului de poet: ba e mistuit de dorul de ţară, ba se simte ultimul vânzător de speranţe, ba se ţine cu dinţii de ultimul cuvânt.

Întru împlinirea rostului nostru de oameni pe pământul în care ne întoarcem, poetul îşi aminteşte de marii bărbaţi ai literelor române şi merge înainte pe drumul său spre masa tăcerii. La fel ca şi personajul biblic, el doreşte să arunce o privire înapoi, iar aceştia îl îndeamnă: „Dacă vrei să fii Tu, – / eliberează-te de noi / şi nu mai privi, / dragul nostru, înapoi”. Altfel vorbind, poetul trebuie să-şi aibă cântul său, irepetabil, cu care să înainteze pe calea-i anevoioasă. Vasile Tărâţeanu, ca fiu al epocii, constată că „nu mai există loc de retragere”, folosind ca argument metafora: „Umbra a fugit din copaci / izvoarele s-au retras în adâncuri / legăturile dintre noi nu mai pot fi refăcute / la fiecare pas / te aşteaptă imprevizibilul”. Iar cel mai greu e că „N-a rămas nici un loc de retragere / sau de refugiu / Nici chiar în noi înşine”. Într-adevăr, pentru poet nu există refugiu, nici chiar în sine, deşi trebuie să fie, ca şi Homer, „cu ochii deschişi înăuntru”. Nostalgiile, cele care ne pot lega cu trecutul, „ca nişte funigei plutesc / în cerul speranţelor noastre”. Ele, totodată, ne amintesc de „furtunile de azi şi cataclismele de mâine”, care se pot aduna, ca nouri grei, „deasupra Limbii Române”.

De la sine se înţelege, că a servi limba română în matricea ei firească este una, şi cu totul alta e s-o aperi în afara acestor graniţe. În ultimul caz mai este nevoie şi de o mare bărbăţie, fapt de care este conştient autorul plachetei de versuri „Şi de-o fi să mor”. Pentru a explica situaţia, el, iarăşi, recurge la o afirmaţie biblică: „În propria ţară nu poţi să fii profet / ca şi român în dulcea Bucovină / făr’de speranţe acum, tot mai încet / durerea noastră din adânc suspină // Bate-un vânt prin crengi de brădet / însemn că cel chemat va fi să vină / cu dulce glas de psalmist şi poet / în inimă largă îngândurare senină”. Cu glas de psalmist Vasile Tărâţeanu declară: „Român cu sufletul roi / livadă cu stupi de albine / de n-am fi aşa, n-am fi noi / şi n-ar fi mai bine”.

Fiind dintr-un neam de martiri, poetul confirmă dorinţa afişată în titlul cărţii în stilul nemuritoarei balade: „Când o fi să mă tot duc / să ştiu pe ce drum apuc. // Sigur, mi-aş dori să fiu / în văzduh, nu în sicriu. // Ca în zodia-mi cerească / de balanţă românească // Aer – să mă ştiu din fire / şi lumea să mă răspire…”. În raza luminii întârziate a credinţei el se roagă: „Înmulţeşte-mi, Doamne, anii / Ca să-mi pot iubi duşmanii. // Luminează-mi, Doamne, faţa / Ca să-mi pot împlini viaţa. // Înzileşte-mi, Doamne, cântul, / Să nu-mi fie trist mormântul. // Nici acum, nici după moarte / Dorul meu să mă tot poarte. // Dinspre pagini vii de carte /Drum bătut înspre nemoarte”.

Iar dorinţa cititorilor e ca poetul Vasile Tărâţeanu să scrie cât mai multe pagini vii în cartea propăşirii neamului din spaţiul mioritic.

 

Vasile Tărâţeanu

Risipa sorţii

Nu există puteri supreme

în afara Tatălui Ceresc

pe care toţi îl preamăresc

deşi se pierd între dileme

 

Şi dacă sincer îl iubesc

eu nu mai am de ce mă teme

să-i pot închide în poeme

puterea ca să mai trăiesc

 

E viaţa scurtă ca o clipă

în nemărginirea morţii

precum un fâlfâit de-aripă

 

Deasupra uşii sau a porţii

îmbogăţirea-i din risipă

ce o vei datora-o sorţii.

„Al neamului vrednic doinaş”

03Pentru distinsul profesor şi rapsod popular din Voloca, Nicolae Mintencu, graiul matern este cânt şi poezie. Iată cele două aripi care-l înalţă spre culmile spiritualităţii româneşti. Dacă în calitate de neîntrecut interpret de muzică populară el s-a afirmat încă în tinereţe, atunci bucuria trăirii cu adevărat a cuvântului artistic a simţit-o în „pridvorul toamnei”. Or, pentru poetul Nicolae Mintencu toamna înseamnă vârsta cea mai rodnică a vieţii omeneşti. Când îi cântă toamna la fereastră, îi alină inima chipul drag din tinereţe: „Mă fură doar visele albe / Şi inima-n piept îmi tresare, / Când în a mea-ntomnurare / Chipul tău zvelt mai răsare”. El se întreabă întomnat prin surprindere: „Încotro grăbeşte timpul / Cu plete lungi şi brumate / De ploi, de vijelii? / Nisipul din clepsidră / A murit de truda istovitoare – / Sărmana busolă / Zace în neştire / Şi nu indică polul / Luminii eterne”. Anume din pridvorul toamnei autorul simte mai puternic curgerea timpului: „Clipele se duc de-avalma, / Frunzele cad suspinând, / S-a dus ne-mplinită vara / Şi toamna s-aruncă-n vânt. // Nopţile se sting sub lună / Iubirile se frâng sub ram, / Rătăcesc în visuri triste – / Asfinţesc, linişte n-am. // Mă părăsesc dorurile, / Se-mpotmolesc în nămol, / Mă dizolv şi rău mă doare, / Sufletu-mi s-aruncă-n gol”.

Ca interpret de doine, Nicolae Mintencu le asociază potrivit cu nostalgia toamnei. El scrie: „Pe dealuri toamna-şi aşterne bruma, / Fructe bronzate cad la pământ. / În inimă doinele anii-mi adună / Într-un buchet tomnatic, plăpând”. Chiar dacă poetul se consideră, după legea metaforei, că este „un fir de iarbă uscată de nemilosul Brumar, o frunză aruncată din coroana de stejar”, el se consideră fericit, fiind „rob al verbului matern / ce repaus nu cunoaşte, / Pe veci sunt logodit cu el / şi nu vom şti de moarte”. Ca un psalmist, poetul înalţă din pridvorul toamnei o altă rugă: „Încălzeşte-mi, Doamne, / Bruma ce zace în mine / Şi mă bagă în iarnă. / Mi-e timpul atât de înzăpezit / Încât mi se pare că crivăţul / Îmi smulge suflarea. / Fă-mă, Doamne, un fulg, / Să poposesc sub aripa Ta / Atât de albă şi atât de sfântă”.

Presimţind sosirea fulgilor, poetul afirmă cele mai pure idealuri ale vieţii omului: iubirea faţă de mamă, grai şi neam, cinstirea înaintaşilor, îndeosebi a Luceafărului poeziei româneşti, demnitatea de om. Citind placheta de versuri „Din pridvorul toamnei”, ai impresia că asişti la o lecţie de română sau de estetică a minunatului pedagog şi îndrăgostit de frumos, Nicolae Mintencu. Iar scriitorul Dumitru Covalciuc, autorul postfeţei la acest volum de poezie, a sesizat că „acest cortegiu de simţăminte întomnate, care îi răscolesc fiinţa, îşi are originea în exploatarea aprofundată a sensurilor existenţiale”. El nu crede că „Din pridvorul toamnei” ar fi ultima carte a poetului Nicolae Mintencu, precum nu credem nici noi, cititorii.

NicolaeMintencu

Sunt rapsodul acestui grai

 

Sunt neamului vrednic doinaş,

Născut lângă Codrul de fagi

Sunt rapsodul acestui meleag,

Apărat de bravii arcaşi.

 

Când pe însoritul picior de plai,

Mioriţa îşi caută stăpânul,

Sunt rapsodul acestui grai,

Iubit de tot românul.

 

Cânt la fluier şi nai,

La orga văzduhului, a vântului,

În dorul domnului Mihai,

Cel proslăvit de neamurile Pământului.

 

Vasile CARLAŞCIUC

Добавить комментарий