La 2 august, în Ucraina, pe stil vechi, este prăznuit Sfântul Ilie – unicul prooroc din Vechiul Testament trecut cu roșu în calendarul bisericesc. Potrivit tradiției, el s-a ridicat la cer de viu, devenind „îngerul cel trupesc” și „om al lui Dumnezeu” după neprihănirea sa și după cununa slavei dobândite. Prin aceasta și se explică marea popularitate a proorocului Ilie în rândurile creștinilor. Mulți români ortodocși au primit la botez numele Ilie, în cinstea lui sunt ridicate frumoase lăcașe de închinare. La noi, în Bucovina, una dintre cele mai vechi Biserici cu hramul Sfântul Ilie este cea din Toporăuți, ctitorită de domnitorul Moldovei, Miron Barnovschi.
În multe localități din ținutul nostru este primit ca la praznicul Sfântului Ilie să fie pomeniți blajinii. În acest context ne vom referi la câteva personalități cu numele Ilie, trecute în pomelnicul vrednicilor noștri români.
Ilie MOTRESCU – un nume tragic, care s-a prins în „hora vieții” cu cuvântul poetic al adevărului. Zilele acestea s-au împlinit 50 de ani de la asasinarea lui de către copoii regimului totalitar în pădurea din Crasna lui natală. Oamenii de bună credință au aprins o candelă întru pomenirea „poetului mire”. Din scurta sa viață pământească (28 de ani) ultimii trei i-a consacrat ziarului „Zorile Bucovinei”, care atunci se afla în zorii afirmării sale. De la primele sale poezii, apărute în șpalturile acestui ziar și până la prima sa carte (postumă), „Hora vieții” (2001), s-a scurs o perioadă mai mare decât însăși viața pământească a poetului. Cu două săptămâni înainte de moarte, Ilie Motrescu notă în manuscrisele sale, adresându-se imaginar poetului nostru național Mihai Eminescu: „Cum să fac a nu te ști epigonii veacului acesta, fără credințe și fără idealuri. Urmașii tăi, bade Mihai, condrumeții mei, Eminescule, sunt buni numai de hulă. Să se ghiftuiască și să scuipe fudui pe toată arta…”. Că avea în suflet credința creștină mărturisește și această poezie-rugă, care nu putea să fie publicată atunci, în perioada ateismului: „Rogu-mă, Sfinția Ta,/ să mă miluiești cu-o stea,/ să-mi ardă, să pot vedea,/ când voi fi a mă pleca/ peste neființa mea”.
Ilie LUCEAC – unul dintre puținii doctori în istorie (dar și cu studii filologice) din rândurile românilor bucovineni din ultimele câteva decenii. În centrul preocupărilor lui științifice s-a aflat celebra familie bucovineană a Hurmuzăcheștilor, care a și fost tema tezei de doctorat al lui Ilie Luceac, susținută în România. Activitatea științifică a doctorului în istorie a lui Ilie Luceac a fost legată nemijlocit de editarea revistei „Glasul Bucovinei”, în paginile căreia el a tipărit o bună parte din cercetările sale științifice, precum și o serie de interviuri cu personalități notorii ale spiritualității românești din Țara Fagilor. Cu prilejul jubileului său de 70 de ani se intenționează editarea acestor interviuri într-o carte aparte.
Ilie Luceac de câțiva ani își doarme somnul de vechi în cimitirul din satul său natal, Sinăuți, alături de rude și consăteni, plecați în lumea celor drepți. Scrierile sale sunt aproape de toți bucovinenii, îndrăgostiți de istoria și verbul matern. După cum remarcă vestitul poet de la Chișinău și bunul lui prieten, Arcadie Suceveanu, „lucrările sale se caracterizează printr-un documentarism erudit, aplicat minuțios, prin profunzime și eleganță”. El îl asociază pe Ilie Luceac cu un „copac rar și nobil, un copac care crește greu în pădurea românească din această parte a lumii”.
Ilie ȘTEFUREAC – ziaristul boem cu suflet de poet. El a fost un om cu cunoștințe largi și profunde, cu care puteai discuta ore în șir pe diferite teme. Universalismul său s-a manifestat în diferite etape ale vieții și activității sale. Ca traducător și ziarist – mai întâi la publicațiile „Bucovina Sovietică” și „Zorile Bucovinei”, apoi la ziarul raional din Hliboca, ca redactor literar – la Editura „Carpați” din Ujgorod, devenind „nănașul literar” al majorității oamenilor de litere români din regiune din perioada anilor 70-90 ai secolului trecut, ca radiojurnalist – la Redacția română a postului de Radio Ucraina Internațional, de unde s-a pensionat. A fost publicistul care a pus preț pe cuvântul scris, îi plăcea, cum au observat colegii de breaslă, textul bine închegat, cu ecou în sufletele cititorilor. A fost și un romantic adevărat, exprimându-și rareori trăirile în versuri. Ca fiu iubitor al meleagurilor natale, el scrie despre Pătrăuții de Jos, unde a copilărit: „Tu mi-ai rămas în suflet pe vecie, / Pe unde-am fost, pe unde-am să mai fiu,/ Neîntrecuta, scumpa mea câmpie,/ Căci m-ai crescut la pieptu-ți ca pe-un fiu”.
Spre apusul vieții sale, Ilie Ștefureac a pus la cale alcătuirea unui amplu dicționar ucrainean-român, simțind stricta lui necesitate, dar plecarea prea timpurie în eternitate a împiedicat realizarea acestei intenții nobile, dicționarul rămânând în manuscris.
Ilie ZAMFIR – legendar președinte de colhoz din Horbova, un talentat gospodar, care toată viața a avut grijă de prosperarea consătenilor săi. Zilele acestea, horbovenii recunoscători i-au ridicat un bust pe vatra satului, lângă Casa de cultură, construită pe timpurile președinției sale. Este unul din puținele monumente din regiunea noastră, consacrat unui președinte de colhoz. În cazul lui Ilie Zamfir nu a fost încălcată legea decomunizării, ci, mai degrabă, este vorba de respectarea legii omeniei. Or, președintele Ilie Zamfir a fost un om cu sufletul bun ca pâinea din recolta cea nouă.
Vasile CARLAŞCIUC