La 15 iunie 1889 a încetat să bată inima Poetului național al românilor, Mihai Eminescu.
La încheierea secolului al XX-lea, exact cu 20 de ani în urmă, Cernăuțiul s-a văzut cu un monument al Poetului național al românilor, Mihai Eminescu, cel care a pornit spre culmile poeziei universale cu „lăcrimioare” vărsate la mormântul dascălului său iubit, Aron Pumnul. Au fost discuții aprinse în privința alegerii locului pentru statuia adolescentului Mihăiță Eminovici (care încă nu primise numele său literar Eminescu), turnată în bronz de sculptorul bucovinean, Dumitru Gorșcovschi. Însă, localizarea monumentului a fost decisă printr-un vot… „al unui tei”. Un tei secular, ce „cu florile pân-în pământ”, îi întâmpină pe toți admiratorii poeziei eminesciene, venind la mijloc de Cireșar să depună flori vii cu ocazia ordinarei aniversări a trecerii în eternitate a Poetului care a numit aceste meleaguri „dulcea Bucovină”. Or, e de neînchipuit monumentul lui Mihai Eminescu, care să nu aibă lângă el „teiul vechi și sfânt”, cum numește poetul acest copac, ce sorbe nu numai lumină, ci eternitate și putere.
Chiar și natura a dorit ca acest mare cântăreț al ei să aibă un monument viu – un tei secular. Este vorba de renumitul „Tei al lui Eminescu” din Grădina Copou din Iași – unul dintre cei mai importanţi arbori-monument de pe teritoriul României. Se consideră că Teiul lui Eminescu ar fi fost remarcat de însuşi Gheorghe Asachi, în timpul desenării planurilor pentru Grădina Copou. La umbra acestui tei, ieşenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet Mihai Eminescu, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. După plecarea lui la Bucureşti, ieşenii au botezat acest arbore „Teiul lui Eminescu“. În faţa teiului se află un bust de bronz al lui Mihai Eminescu, opera sculptorului Ion Mateescu.
Menținerea acestui copac-monument, sfânt pentru orice suflare românească, cere eforturi mari și iscusință a oamenilor de știință. Străduința botaniștilor a fost încununată de însăși minunea naturii. Cu treizeci de ani în urmă, când unele ramuri ale bătrânului tei au început să dea semn de moarte, specialiștii, cu risc mare, au încercat să salveze teiul. Au fost scoase centurile de siguranță care îl strangulau, a fost spartă cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme și minunea minunilor: trunchiul copacului era gol. În schimb, de sus, din crengi, coborau rădăcini adventive. Așa ceva n-a văzut nimeni, niciodată. De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Un asemenea exemplu nu cunoaște știința botanicii.
Mărețul tei al lui Eminescu are o vârstă de cinci secole și jumătate și este vizitat în fiecare an de mii de turiști. Curiozitatea lor e la fel de mare ca și cea față de cuvântul artistic-nepereche al genialului nostru poet.
Cu trei ani în urmă un puiet recoltat din Teiul lui Eminescu a fost dus la Viena, oraș unde poetul nostru național și-a făcut o parte din studiile universitare. Poate, cu timpul, se va recolta un alt puiet din sfântul tei de la Iași și pentru Cernăuți, pentru a fi plantat în curtea casei lui Aron Pumnul, alături de bustul poetului.
Iar la baștina Luceafărului poeziei românești, la Botoșani, au fost instituite mai demult Premiile Eminescu „Teiul de aur” și „Teiul de argint”. Printre laureații acestor premii se numără și cernăuțenii Grigore Crigan, scriitor, Maria Toacă, publicistă, și Vasile Bâcu, poet și președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina „Mihai Eminescu”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
