Ilie Tudor Zegrea
Viață numită părinți
Doi părinți la margine de Țară,
Patru ochi porniți în lung de drum
Și-o tristețe care mă-nfioară
Chiar și-n clipa asta, chiar acum.
Câte vânturi reci trec peste mine
Se opresc în curtea casei lor
Și de-aceea somnul lor nu vine
Nu de-atât că oasele îi dor.
Doamne, dacă vrei, mai dă-le zile
Mai ușoare că au meritat,
Spune-le că, suflete umile,
N-au în fața ta nici un păcat.
Drumul meu e tot mai lung spre casă,
Tot mai des de vânturi sunt surprins…
Doi părinți la colțul lor de masă
Și aicea eu, aproape nins…