La 18 septembrie a încetat să bată inima patriarhului scrisului românesc din nordul Bucovinei, Mircea Lutic, distins cu cele mai prestigioase premii literare în Ucraina şi România: Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române şi Premiul Internaţional „Ivan Franko” din Ucraina. În ultimele decenii, poetul Mircea Lutic a scris mai mult poezie religioasă – operă de valoare deosebită, care va rezista timpului. Până în ultima clipă a vieţii sale el a lucrat la un volum bilingv de poezie religioasă (român-ucrainean), care urma să fie editat cu susţinerea Episcopiei Bucovinei. Versiunea ucraineană aparţine confratelui său de condei ucrainean, Vitali Kolodii, plecat la cele veşnice cu câţiva ani în urmă. „Simt foarte mult lipsa prietenului meu, Vitali”, deseori afirma Mircea Lutic, gândindu-se, probabil, la minunatele proiecte pe care puteau să le realizeze doar aceşti doi poeţi şi traducători de marcă – românul Mircea Lutic şi ucraineanul Vitali Kolodii. Datorită susţinerii şi consultărilor lui Mircea Lutic, Vitali Kolodii a tradus în ucraineană poemul eminescian „Luceafărul”, considerată cea mai bună traducere a acestei capodopere în arealul slav. Iar Mircea Lutic, la rândul său, a tradus în română opere de referinţă ale literaturii ucrainene – de la origini şi până în zilele noastre. Nu demult i-a solicitat serviciul scriitoarea Maria Matios, originară din Bucovina, laureată a Premiului Naţional „Taras Şevcenko”. Mircea Lutic i-a răspuns cu regret: „O astfel de propunere trebuia să-mi faceţi cel puţin cu zece ani în urmă”. Mircea Lutic, cel care i-a tradus în română pe corifeii literaturii universale – Fiodor Dostoevski şi Lev Tolstoi, a fost obişnuit să lucreze minuţios asupra fiecărui cuvânt aşternut pe hârtie şi, simţind că-l părăsesc puterile de creaţie, a renunţat la rugămintea Mariei Matios de a traduce în română unul din romanele ei.
Cu acelaşi regret el s-a exprimat cu câteva luni în urmă, spunând că a terminat de recitit „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir, operă care l-a inspirat să scrie un nou ciclu de versuri. Mircea Lutic trăia cu planuri frumoase, împărtăşindu-se mereu, după cum afirma el într-un sonet, „din Potirul Sfânt al limbii materne române”.
Mircea Lutic, perefrazându-l pe Eminescu, spunea: „N-am crezut că am să învăţ a trăi atât de mult vreodată… Este o artă de a-ţi trăi cu demnitate viaţa”. Ceea ce a şi demonstrat marele poet şi om de cultură, Mircea Lutic, în cei 81 de ani ai săi, cât i-a hărăzit Domnul să se afle în această Vale a Plângerii, ca apoi să audă „sonuri noi, izvorâte din veşnicie,/ Versuite pe buze de îngeri şi sfinţi…”.
Fie-i veşnică amintirea, iar Bunul Dumnezeu să-l aibă în dreapta Sa!
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com