La 13 ianuarie își sărbătorește ziua de naștere profesorul, doctorul în științe filologice, șeful Catedrei de Literatură Ucraineană de la Universitatea Națională „Iuri Fedkovyci” din Cernăuți, Volodymyr Antofiiciuk.
El este și doctor honoris causa al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Astfel a fost apreciată activitatea sa didactică și științifică în România, în deosebi la Universitatea din Suceava, unde ani la rând predă cursul de literatură ucraineană pentru studenții filologi de etnie ucraineană.
Recent, la București a văzut lumina tiparului o carte de studii literare, semnată de Volodymyr Antofiiciuk. O parte din temele incluse în ea se referă la personalități literare ucrainene din România. Merită atenție articolul „Psalmii în creaţia lui Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu: aspect comparativistic”. Deoarece suntem în preajma aniversării ordinare a nașterii Luceafărului poeziei românești, ne vom referi mai amănunțit asupra conținutului articolului vizat.
Trasând anumite paralele între creaţia lui Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu, profesorul cernăuţean porneşte de la aceia că poetul ucrainean aprecia Psaltirea, iar cu ea şi întreaga Biblie, mai întâi de toate ca Sfântă Scriptură, ca un monument genial al culturii universale. În ştiinţa literaturii contemporane, la diferite nivele poezia lui Taras Şevcenko se înscrie în tipologia literaturii romantice, reprezentanţii căreia sunt mai mulţi poeţi naţionali, însă este ocolită aproape complet creaţia altor mari romantici, cum ar fi, spre exemplu, Mihai Eminescu. Un interes deosebit în acest plan, în opinia lui Volodymyr Antofiiciuk, poate fi ecoul Psaltirii în creaţia poeţilor ucrainean şi român.
Motive pentru o astfel de afirmație sunt câteva. În primul rând, poezia lui Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu, purtând o amprentă individuală pronunţată şi un caracter naţional profund, a apărut în mod organic din viaţa şi istoria popoarelor lor, din mentalitatea şi spiritualitatea, folclorul şi mitologia acestora. În al doilea rând, unicitatea lumii spirituale şi creaţiei ambilor poeţi se manifestă prin concentrarea deosebită a lor în jurul unui singur punct care este Patria – Ucraina pentru Şevcenko şi România pentru Eminescu. În literatura romantismului, spre deosebire de altele, sunt foarte mulţi poeţi care au fost patrioţi înflăcăraţi ai pământului natal, cântăreţi şi apărători ai lui, luptători pentru libertatea lui. În al treilea rând, aceşti poeţi aparţineau naţiunilor, care pe un timp îndelungat sau mai puţin îndelungat au pierdut complet sau parţial independenţa. De aceea, dragostea faţă de pământul natal, gingaşă şi fidelă, constituie o dominantă în lumea lor mentală şi emoţională.
În decursul vieţii sale de creaţie Taras Şevcenko nu o dată s-a adresat Psaltirii, care de mic copil i-a fost cartea preferată. În anul 1845 el a scris un ciclu aparte „Psalmii lui David”. Iar cea mai vădită adresare a lui Eminescu la Psaltire poate fi considerată poezia „Doina”, scrisă în 1883.
Autorul studiului, Volodymyr Antofiiciuk, consideră că Psaltirea a dat un imbold puternic şi creării rugăciunii ca gen literar, care deopotrivă cu alte genuri ale liricii religioase-filosofice, se dezvoltă foarte productiv în literatura universală. Rugăciunea literară, fără doar şi poate, este legată de convingerile religioase proprii ale autorilor ei, de credinţa profundă în puterea şi echitatea Absolutului. În creaţia lui Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu ea mai des se bazează pe cultul Maicii Domnului, provine de la credinţa fermă a ambilor autori în misiunea ocrotitoare a Maicii Domnului. Astfel, poemul lui Taras Şevcenko „Maria” începe cu rugăciunea către Născătoarea de Dumnezeu. Sentimente religioase asemănătoare pornesc din adâncul sufletului şi inimii lui Mihai Eminescu, exprimate în poezia „Rugăciune”:
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea-curată,
Şi pururea fecioară,
Marie!
Fără doar şi poate, rugăciunea lui Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu este o manifestare a spiritului religios, prezentat printr-un gen original filosofic, care reliefează căutările de idei şi artistice ale ambilor poeţi. Interpretarea Psaltirii de Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu s-a bazat pe tradiţiile spirituale şi literar-artistice profunde atât ale scrisului naţional, cât şi a celui universal, a conchis Volodymyr Antofiiciuk.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com