Prozator, dramaturg, poet, eseist, estetician şi filosof, Camil Petrescu s-a născut în 9 aprilie 1894 la Bucureşti, şi a murit la 14 mai.
Rămas orfan, a fost crescut de familia subcomisarului de poliţie Tudor Popescu din mahalaua Obor. Studiile liceale le face la colegiile „Sfântul Sava” şi „Gheorghe Lazăr”, după care, din 1913, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti.
Debutează în revista „Facla”. În timpul Primului Război Mondial îşi întrerupe studiile şi ia parte ca voluntar la câteva campanii importante (1916 – 1918). Este rănit grav şi îşi pierde parţial auzul, fapt ce-i acutizează sentimentul însingurării născut de copilăria-i lipsită de prezenţa părinţilor.
Experienţa războiului îi va furniza o parte din materia romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). Tot în această perioadă concepe şi redactează dramele Jocul ielelor (1916 – 1919) şi Act veneţian (1919). Un timp (1919 – 1921) lucrează ca gazetar şi profesor la Timişoara, unde îşi definitivează volumul Versuri (1923) şi drama Suflete tari. Reîntors la Bucureşti, pentru o perioadă este membru al cenaclului „Sburătorul”, publică în diferite reviste literare ale epocii, întemeiază şi conduce reviste: „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” (1924) şi „Cetatea literară” (1925 – 1926). În 1933 publică romanul Patul lui Procust.
Opera lui Cămil Petrescu înseamnă pentru literatura română un moment de deschidere spre inovaţie, cu un accent aparte asupra universului subiectiv al personalităţii umane, asupra dramei intelectualului, aflat într-o permanentă stare de conflict cu lumea exterioară şi cu sinele profund. Considerând că „nu putem cunoaşte nimic absolut, decât restrângându-ne în noi înşine”, în ordinea unei viziuni de tip autenticist şi în spiritul tehnicilor de analiza psihologică, scriitorul realizează romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care răzbat şi ecouri ale experienţei sale de combatant pe front, şi Patul lui Procust, opere care i-au adus reputaţia de mare prozator şi reprezintă momente importante în procesul de sincronizare a literaturii noastre cu literatura occidentală. Ca teoretician serios preocupat de lumea teatrului, Camil Petrescu elaborează lucrările Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici (1926), Modalitatea estetică a teatrului (1937) şi Addenda la Falsul tratat (publicată la sfârşitul volumului de Teatru din 1947).
Operând cu o bogată informaţie, autorul încearcă o descriere istorică – şi o definire a specificităţii reprezentaţiei dramatice, pe relaţia dintre textul propriu-zis şi realizarea lui scenică, în acest sens, opţiunea sa este pentru, „legia autentică” sau „regia sintetică”, înţelegând prin aceasta o integrare a tuturor elementelor reprezentaţiei într-o viziune echilibrată, purtând amprenta regizorului.
Pentru Camil Petrescu „teatrul nu poate fi altceva decât o întâmplare cu oameni şi nu e dramatică decât confruntarea între sferele conştiinţei pure, iar intensitatea dramatică este în funcţie de amploarea acestei sfere şi de orizontul ei de cunoaştere”. Iată de ce o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri (Addendă la Falsul tratat). Drama intelectualului, absolutul, ideile, cunoaşterea, pasiunea, onoarea sunt temele unei creaţii dramatice remarcabile, „a unui teatru de probleme şi nu de evenimente, de situaţii şi nu de caractere, de esenţe pure care-şi preced existenta impură, devenind firesc existente care-şi preced esenţa” (Marian Popa, Cămil Petrescu).
Prin opera sa complexă, ca structură, compoziție și bogăție de idei, Camil Petrescu se dovedește un autor profund, într-un continuu dialog cu sine și cu surprizele vieții, un filosof adaptat la principiile estetice ale literaturii, un creator modern și de neîntrecut până astăzi.
Sursa: Glasul Aradului
Libertatea Cuvântului (www.lyberti.com)