La 13 aprilie 1884, Academia Română l-a însărcinat pe scriitorul și filologul Bogdan Petriceicu-Hașdeu cu întocmirea dicționarului „Etymologicum Magnum Romaniae” – dicționar al limbii istorice și poporane române.
Bogdan Petriceicu-Hașdeu, fiul scriitorului basarabean Alexandru Hâjdău și născut la Cristineștii de lângă Hotin în 1838, a lucrat la cele patru volume ale „Etymologicum Magnum Romaniae” până în anul 1898. Acesta constituie începutul unui amplu dicționar enciclopedic al limbii române. Însă, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, autorul a ajuns până la definiția cuvântului „bărbat”. Fiind cu adevărat o operă monumentală, dicționarul are în vedere nu numai limba literară de la acea dată, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost subintitulat: dicționarul limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când de-abia începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia Română a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Bogdan Petriceicu-Hașdeu vroia să facă din fiecare cuvânt o monografie. În fiecare articol de dicționar lingvistul redă forma cea mai răspândită și formele dialectice vechi și noi, diferite nuanțe ale cuvântului, cu exemple. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoților și învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitor obiecte, care sunt credințele deosebite ale poporului. În aceste lucrări filologice, el a lansat teoria „circulației cuvintelor”, prin care a demonstrat că aspectul unei limbi nu este dat de inventarul unităților lexicale, ci de folosirea lor, de frecvența acestora.
Dicționarul „Magnum Etimologium Romaniae” este apreciat de însuși autorul drept „o enciclopedie a traiului întreg, a trecutului şi prezentului poporului”. Bogdan Petriceicu-Hașdeu se pronunța pentru elaborarea unei istorii a civilizației și culturii române, evocând în operele sale bogăţia spirituală a poporului român, valoarea folclorului, a tradiţiilor populare. Convingerea fermă a gânditorului este că această zestre naţională, această moştenire populară este una dintre cele mai autentice surse istorice, îndemnându-ne să studiem această „fântână istorică”, fapt ce ar contribui la cunoaşterea mai profundă a caracterului, limbii, vieţii şi a obiceiurilor poporului nostru.
Cultura tradiţională, sau cum o numea Bogdan Petriceicu-Haşdeu creaţia poporană, este o filosofie practică, este „o enciclopedie haotică, după care un observator filosof poate judeca tot ce ştie şi tot ce crede o naţiune”. Enciclopedistul Bogdan Petriceicu-Haşdeu era ferm convins că încadrarea în cultura europeană şi universală e posibilă doar prin păstrarea, promovarea şi multiplicarea valorilor naţionale, în primul rând a limbii, istoriei și culturii. Așadar, însemnătatea concepțiilor lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu pentru contemporaneitate este incontestabilă, fiind una deosebită și absolut evidentă, îndeosebi acum, în perioada globalizării, când trebuie să ne cunoaștem cât mai profund istoria neamului, istoria dezvoltării limbii, valorile naționale, păstrându-ne specificul, identitatea.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com