Purtând în suflet dragostea de Limba maternă
Vasile Medvidi şi-a început studiile după efectuarea serviciului militar. A îndeplinit cu cinste datoria cetăţenească faţă de ţara în care s-a născut timp de trei ani, aflându-se în cadrul Flotei Militare Maritime a fostei Uniuni Sovietice. A revenit la baştină cu un bogat bagaj de cunoştinţe despre Nordul îndepărtat, unde au fost duşi părinţii şi buneii noştri în perioada dezmăţului stalinist. Ore întregi povestea despre oraşele Murmansk, Severomorsk şi Arhanghelsk, despre condiţiile de viaţă ale soldaţilor din fosta Armată Sovietică. De fiecare dată amintea colegilor că în clipele de răgaz, când fiecare soldat avea posibilitatea să scrie câteva rânduri pentru cei rămaşi acasă, el citea din nemuritoarele poezii eminesciene, fiindcă în Biblioteca unităţii militare se găseau operele clasicilor literaturii universale. Întotdeauna a purtat în suflet imaginea locurilor natale, neasemuita frumuseţe a satului, unde „a deschis pentru prima dată geana în catifelatul primilor zori” şi unde „voia bună, munca pe ogor, umorul, râsul în şezătoare, chiotul pe câmp, fluieratul tinerilor îndrăgostiţi atingeau cu aripi de chihlimbar catifeaua patriarhală” a statorniciei românilor pe meleagurile voievodale. Dragostea de Limba maternă, dăruită de buna sa mamă în îndepărtata copilărie, s-a zămislit în sufletul lui ca o doină ce-şi îndreaptă dorul spre „marginile albastre al cerului, încrustând arhangheli de lumină peste aurora tămăioasă a curcubeului valah”.
„Veşnică lor pomenire”
Constantin Onofrei ştia despre martirajul localităţii Ţânteni, situată lângă orăşelul Herţa. Ea intra în componenţa Consiliului Sătesc Hreaţca. După cel de-al Doilea Război Mondial, în 1947, această aşezare românească a fost supusă unei acţiuni barbare din partea autorităţilor staliniste. Locuitorii vor fi scoşi cu forţa din casele lor, apucând drumul suferinţelor spre meleguri, „unde noaptea plânge”, fiind „strămutaţi în mari pustietăţi uitate” ale fostei Uniuni Sovietice, fiindcă au avut curajul să protesteze împotriva fărădelegilor comuniste, când bolşevicii s-au năpustit asupra localităţilor herţene, scoţând din poduri ultimul grăunte. Ţinutul mioritic era cuprins de marea foamete din anii 1946-1947 şi reprezentnţii organelor locale ale puterii sovietice, pentru a îndeplini planul de predare a cerealelor către stat, fixat de conducerea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, săvârşeau acte de teroare faţă de populaţia băştinaşă. Românii s-au răsculat. Înarmându-se cu furci şi topoare, au refuzat să se supună voinţei asupritorilor. Din Cernăuţi va fi adus un batalion de soldaţi sovietici din faimoasele unităţi staliniste de exterminre. A început marea tragedie a acestei istorice aşezări din mândrul Ţinut al Herţei. Bolşevicii au clasifict nesupunerea ţăranilor ca o vehementă demonstraţie antisovietică, hotărând să şteargă de pe faţa pământului acest sat de vrednici români.
El povestea colegilor săi cu inima sângerândă despre martirii rămaşi „în lutul bocnă, sub un strat de-o palmă”, care n-au avut norocul să se întoarcă la vetrele lor. Finaliza spusele cu rugămintea: „Pomeneşte, Doamne, în marea Ta îndurare pe robii Tăi, deportaţi în pustii Siberii!”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com