Decanatul Facultăţii de Filologie recunoaşte necesitatea activităţii Cercului
În prima decadă a lunii noiembrie, conducerea Cercului studenţesc de limba română a fost invitată la o şedinţă lărgită a Decanatului Facultăţii de Filologie. Domnul Fedir Arvat, decanul Facultăţii, a propus să fie unit Cercul studenţesc de limba română cu cel de limbă şi literatură moldovenească şi creat unul comun, iar cărţile din Biblioteca studenţească să fie vărsate în fondurile Bibliotecii universitare. Studenţii au căzut de acord, înaintând doar rugămintea ca în planul de activitate a viitorului cerc să se pună accentul pe studierea aprofundată a istoriei neamului şi a culturii româneşti din cele mai vechi timpuri şi nu pe „însuşirea temeinică a creaţiei lui Lev Barschi, Leonid Corneanu şi Fedor Ponomari”.
„Frumoşi, ca doi îngeri”
Prima şedinţă a noului Cerc, creat prin unirea celor două cercuri anterioare, s-a desfăşurat sub conducerea lectorului universitar, Alexandrina Cernov. Au fost susţinute câteva referate. Bunăoară, Vasile Dugan a vorbit despre doi poeţi geniali, „doi poeţi de suflet”, „doi poeţi a marilor iubiri”, „doi deschizători de drumuri în literatura universală”, „frumoşi, ca doi îngeri”, care au avut destine tragice, „asupra morţii cărora planează până astăzi suspiciuni”. Primul s-a stins din viaţă într-o odaie de spital, la vârsta de 39 de ani, al doilea sfârşeşte într-o cameră de hotel, împlinind 29 de ani. Ambii şi-au glorificat Patria în ode vibrante, nemuritoare, de o rară frumuseţe. Poetul nostru naţional scria: „Numai lângă sânu-ţi geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,/ Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume/ Şi de steaua mea”.
Serghei Esenin, „ultimul poet al satului rusesc”, vede lumina zilei pe data de 21 septembrie 1895, în gubernia Reazan, când s-au scurs şase ani după trecerea în eternitate a Luceafărului poeziei româneşti. El s-a născut într-o Rusie „aflată în pragul dezastrului”, trăundu-şi tinereţea „într-o epocă a căutărilor”, acest inteligent de marcă, „curajos şi foarte talentat”, asemenea lui Eminescu, cu acelaşi veşnic „Dor de ducă”, „evadează”, călătoreşte în străinătate, dar revine de fiecare dată „acasă”, „îndrăgostit de satul rusesc”, pe care îl cântă în versurile sale: „Ce frumoasă eşti, trista mea ţarină!/ Tot hotarul acesta mi-e drag/ Port în inimă casele şubrede,/ Cu aşteptări de măicuţe în prag”.
Ambii poeţi au scris despre scumpele lor mame cu cele mai frumoase cuvinte, cu slove pline de iubire. Lângă mormântul mamei lui Eminescu „Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt”, iar mireasma florilor lor, „în nopţi de primăvară” coboară peste cripta neagră „a sfântului mormânt”, unde mama va „dormi mereu”, „ca un miros de smirnă arsă în cadelniţa Domnului”.
Mama lui Esenin, „bătrână mamă”, pe care poetul o iubeşte „ca pe o icoană”, îşi aşteaptă fiul, „poet de seamă”, să vină acasă şi, „ca în copilărie”, să-l vadă umblând „pe câmpuri/ Cu braţele pe plug”. Purtând în suflet „ne-ncetat” dorul după fiul, pe care „faima cea deşartă” l-a „băgat în jug”, măsoară „drumul supărată/ În paltonul vechi şi demodat”, tot aşteptânu-l, „cu lacrimi în gene”.
„Aceşti cutremurători cântăreţi ai iubirii” au avut parte de o iubire mare şi adevărată. O iubire, „cu acel pătimaş amestec de blestem şi de binecuvântare”, care dă „un fel de fermecătoare tulburare a străfundurilor fiinţei”. Şi Veronica Micle, şi Galina Benislavskaia, s-au sacrificat pe altarul acestei iubiri, când aleşii lor s-au pornit spre grădina raiului. Un caz unic în istoria lumii, care secole în şir va aduna „sub lumina lunii sufletele” lor, depănând peste veacuri „firul vrăjit” al nemuritoarei legende.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com