Activitatea studenţească din a doua jumătate a secolului XX pentru renaşterea istoriei neamului şi a culturii naţionale româneşti (XVIII)

6 8 A 2

Un adevărat prieten al studenţilor români

Studenţii l-au întâmpinat cu aplauze pe lectorul universitar, ucrainean de naţionalitate, Anatolie Dobreanski. El s-a născut la 1935, în regiunea Vinniţea. Tatăl a predat în şcoală limba şi literatura ucraineană şi istoria, fiind persecutat de către regimul totalitar sovietic, în 1937. Va fi reabilitat la 1956, după moartea sa. Mama a fost învăţătoare în regiunile Vinniţea şi Cernăuţi. Anatolie, în 1952, a absolvit Şcoala Medie nr. 1 din Secureni şi a intrat la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi. În timpul studenţiei a început să scrie versuri, puse pe note de către compozitorii Stepan Sabadaş, Leonid Zatulovski, Myhailo Maftuleak, Andrii Kuşnirenko. După absolvirea Universităţii, la 1957, şi-a început activitatea de jurnalist în cadrul redacţiei gazetei „Radianska Bukovyna”. Avea relaţii de prietenie cu poeţii români, Ion Chilaru şi Vasile Leviţchi. La indicaţia Uniunii Scriitorilor din Ucraina, a devenit unul dintre organiztorii manifestărilor consacrate Zilelor literaturii RSS Moldoveneşti, desfăşurate în regiunea Cernăuţi.

După absolvirea aspiranturii, la 1962, devine lector al Facultăţii de Filologie, Catedra de literatură ucraineană. Susţine teza de candidat în ştiinţe filologice cu tema „Calea sonetului universal şi dezvoltarea sonetului în literatura ucraineană”. La 1975 obţine titlul de docent universitar. În perioada 1984-1986 este şeful Catedrei de literatură ucraineană. Ţinea legături cu oamenii de cultură din Moldova şi România. A tradus în limba marelui Cobzar din poeziile lui Ion Gheorghiţă, Emilian Bucov, George Meniuc. S-a stins din viaţă în 2003, lăsând ca moştenire urmaşilor frumoasa sa creaţie literară şi o mare bibliotecă, conţinând câteva zeci de mii de exemplare, care astăzi îi poartă numele.

Atunci, la 1972, Domnia sa şi studenţii: Mihai Agrigoroaie, Ion Suveică, Vasile Medvidi şi Alexandru Creţu, toţi patru născuţi în pitoreasca localitate Hreaţca din vechiul Ţinut al Herţei, au vorbit despre valoarea colosală a muzicii româneşti, subliniind importanţa marelui George Enescu. Cei prezenţi au avut posibilitateaa să asculte vocea fermecătoare a interpretei de romanţe, Gabi Luncă.

6 8 А 1

„Lume, lume, soro lume”

Viitoarea „marea doamnă” a muzicii lăutăreşti a venit în această frumoasă lume la 16 octombrie 1938, în judeţul Prahova din România. La vârsta de trei ani şi jumătate a rămas fără mângâierea mamei sale scumpe. Tatăl ei, Dumitru Luncă, era violonist în cadrul Orchestrei din Ploieşti a Armatei Române. Alături de tatăl său, a început să cânte din 1951, iar la 1955 colaborează cu Ansamblul Folcloric al Clubului 1 Mai, Ploieşti. Devine cunoscută la 17 ani, fiind angajată la Orchestra „Flacăra Prahovei” din acelaşi istoric oraş. La 19 ani înregistrează primul ei album, cu patru cântece.

Gabi Luncă a aparţinut generaţiei „clasice” a muzicii lăutăreşti. Jurnalista de origine germană, Grit Friedrich, afirma: „Vocea de argint a lui Luncă, cântecul său uşor încordat au fost de multe ori copiate, însă nimeni nu a reuşit să o egaleze”.

În acei neuitată seară de noiembrie, „ seară de poveste”, Anatolie Dobreanski, un adevărat prieten al studenţilor de origine română, a adus la şedinţa Cercului patefonul şi discul cu romanţele, în interpretarea vestitei „grande dame” a muzicii lăutăreşti din scumpa Patrie istorică. „Doamne, ce frumos a fost”. Melodiile pline de farmec revărsate în sala studenţească, când în oraşul tinereţii noastre „Cad frunzele pe alee fremătând” şi „Toamna îşi aşterne tainica rugină peste gânduri”, erau  cântece „dintr-o altă vreme”, cucerind sufletele tinerilor, fiindcă interpretările ei au fost întotdeauna considerate „ieşite din timp”. Renumita cântăreaţă de muzică populară, „În vatra mea străbună” a adunat în suflete „Durerea unui neam”. „Lume, lume, soro lume” e „cântec plin de jale”, care „Răzbate ca un strigăt/ A nemuririi cale” şi toţi cu „lacrimile toate” ascultau în liniştea încremenită a unui început de noapte, cu o rază „blândă de lună”, „cum plânge doina/ Când sufletul ne doare”.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului”www.lyberti.com

 

Добавить комментарий