Mătuşa Dochiţa se stingea pe un pat de spital. Se stingea încet, ca o lumânare. Era demultişor acolo. Oamenii în halate albe au făcut tot posibilul pentru a-i uşura şi de data aceasta suferinţele. Dar nu le-a fost în puteri. în ochii ei senini puteai citi amarul în care se zbătea sufletu-i în acele ultime clipe ale vieţii pământeşti.
Era demult trecută de 80 mătuşa Dochiţa. Dar, până a o doborî boala se ţinea destul de bine. Deşi a dus-o greu în viaţa ei, cunoscând şi m uncile câmpului, şi greul unei gospodării de la ţară, mergea pe drum dreaptă ca o fată mare de se mirau femeile când trecea pe uliţă. De fiecare dată îşi oferea ajutorul la vreo clacă sau la pus în grădină pe la vecinii săi cu care s-a îm păcat de minune. Multe a mai văzut această femeie în viaţa ei. Avea vreo 13 ani atunci când de pe fronturile celui de-al Doilea război mondial le-a venit o veste neagră că bunul lor părinte s-a prăpădit fără urme. Mamă- sa a rămas de una singură cu cei şase copii mici, cea mai răsărită fiind Dochiţa. E clar că a fost nevoită să împartă cu mama povara gospodăriei şi grija pentru fraţii mai mici. Au trecut mai apoi şi prin foam ete, dar au supravieţuit cu toţii şi i-a dat femeia, rând pe rând, pe la casele lor. Aşa a vrut, probabil, Bunul Dumnezeu ca Dochiţa să rămână împreună cu mama. Nu a putut să facă şcoli mari, deşi a fost cea mai stăruitoare în clasă. Erau prea limitate posibilităţile mamei. Şi ea a insistat ca fata să rămână în sat. Dochiţa nu s-a pierdut cu firea. S-a apucat de tot ce a fost. A lucrat mai întâi în cantina şcolii ca bucătăreasă. îi plăcea să gătească bucate gustoase. Apoi a m ers la muncile câmpului. De cu primăvară şi până cădea bruma toamna târziu era în câmp. Fie că prăşea o normă de sfeclă, fie că era la strâns snopii. Pe toate le făcea cu mare drag şi nu a regretat nici pentru o clipă că nu a plecat la oraş după cum au făcut-o alte colege de clasă. îşi spunea întruna că pământul îl hrăneşte pe om, de aceea trebuie să-l lucrezi cu mult drag. Şi acasă aveau o grădină de o rară frumuseţe. îi plăcea să aibă de toate ca atunci când vine toamna şi pivniţa să fie plină cu legume şi fructe, dar şi cu borcane pline cu bunătăţi. în ograda lor puteau fi văzute zeci de orătănii, care mai de care.
Le reuşea pe toate, şi pe mama so ajute la mulsul vacilor la fermă. Acolo l-a întâlnit pe Ionică al ei, care era din satul vecin şi lucra şofer în colhoz. îi picase demult tronc la inimă fata, dar tot nu îndrăznea să-i spună. Odată toamna, când sătenii erau la săpatul sfeclei, flăcăul s-a făcut luntre şi punte înaintea preşedintelui colhozului rugându-l să-l schimbe de pe maşina pentru colectarea laptelui la transportarea sfeclei. Şeful, crezând că poate o fi avut un conflict cu careva dintre m ulgătoare, i-a satisfăcut rugămintea. Flăcăul se văzu în câmp la cărat sfecla şi se străduia să fie cât mai mult timp lângă Dochiţa. Femeile s-au şuşotit un timp în privinţa lor, căci Ionică avuse o aventură eşuată în satul său de baştină. Trăise cu o fem eie un timp fără nuntă, fără nimic, însă, nu a fost să fie şi iată-l din nou holtei. Pe semne, Dochiţa avea să fie cea cu care să îm partă tot restul vieţii. Şi dacă la început se intimida să-i spună ceva de dor şi de drag, mai apoi deveni mult mai insistent până când într-o bună zi i-a zis:
— Dochiţă dragă, îţi urm ăresc demult orice mişcare. M-ai frapat cu frumuseţea ta de un timp încoace.
— Fii atent, Ionică, că de intrăm în gura lumii…
— Puţin mi-ar păsa de ceea ce spun babele. Gura lumii n-o astupă nimeni decât pământul. Şi-apoi, vorbe au fost de când e lumea. Dacă-mi permiţi vin duminică seară până la tine ca să vorbim aşa, pe îndelete.
Ce putea să-i spună fata? A acceptat, desigur.
Aşa au durat vreo câteva luni de întâlniri dulci şi pasionate şi, undeva după sărbătorile de iarnă, a mers la mama fetei şi i-a cerut mâna. Femeia a stat pe gânduri ştiind şi ea de acea aventură a lui Ionică. Aşa era pe timpuri că, de intrai în gura lumii, nu te spălai, vorba ceea, nici cu apa Prutului. în cele din urmă, văzând că Ionică are intenţii serioase, i-a zis fetei să-i spună „da” cu condiţia că flăcăul vine să trăiască la ele. S-a bucurat că, în sfârşit, vor avea o mână de bărbat lângă casă. Şi, într-adevăr, Ionică s-a dovedit a fi nu numai un soţ grijuliu, ci şi un ginere atent. Tinerii plecau din zori la muncă, iar bătrâna rămânea acasă cu toată gospodăria şi cu nepoţii în grija ei. Au convieţuit ani de zile împreună, dar nici odată nu i-a ieşit din cuvânt mamei-soacre. Era şi el priceput la toate cele. Şi-au durat împreună cu Dochiţa o casă frumoasă, au adus pe lume, după cum vă spuneam, o fată şi cinci feciori, cărora le-au dăruit toată dragostea lor. Anii trecură şi copiii s-au ridicat şi s-au dus pe la casele lor, au adus pe lume şi ei copii frumoşi drept mângâiere pentru inimile bunicilor…
Dar aşa cum nimic nu e veşnic pe lumea asta şi necazul vine asupra omului atunci când îl aşteaptă cel mai puţin sau nu-l aşteaptă deloc. Acum zece ani a dat o boală asupra lui Ionică, care l-a secerat în mai puţin de jum ătate de an pe acest bărbat nalt şi spătos. Cât nu a umblat el printre doctori, în cele din urmă boala a învins şi s-a trecut sărmanul om în lumea celor drepţi. A murit îm păcat cu gândul că a lăsat o urmă frumoasă pe acest pământ. Cu limbă de moarte le-a spus copiilor să fie cuminţi şi să preţuiască orice clipă, să ţină la mama lor ca la ochii din cap şi să n-o lase nicicând la nevoie.
Aşa a fost timp de vreo jum ătate de an. în fiecare zi feciorii, nurorile şi nepoţii treceau pe la mama şi o întrebau de sănătate sau dacă nu are nevoie de ceva. După şase luni între fraţi s-a iscat o vrajă neînţeleasă. Măr al discordiei a devenit casa părintească. Sora medicală, care ne-a pus pe palmă această istorie a unei vieţi zbuciumate auzită chiar de la eroina povestirii şi care s-a oferit, din bunul ei simţ, s-o ajute pe bătrână şi să-i facă mai frum oase ultimele clipe ale vieţii, spunea că ea şi colegii ei au insistat de nenum ărate ori cu telefoane pe la copiii mătuşii Dochiţa, dar fără nici un rezultat. Unul dintre ei chiar s-a răstit într-o zi:
— Nu vă amestecaţi acolo unde nu vă fierb sarmalele. Să aibă grijă de ea acel cui îi va rămânea averea.
Şi medicii nu au mai insistat. Abia atunci când mătuşa Dochiţa îşi dădea ultim a suflare, în salon a intrat plângând fiica Maria.
— Mamă, scumpa noastră, nu te duce! De ce ne părăseşti?!
O auzea? Poate. Ochii senini de odinioară se închideau pentru totdeauna. Trecea în zbucium pe celălalt tărâm un suflet sfâşiat de durerea despărţirii, chinuit că nu şi-a mai putut revedea pentru ultima dată odraslele adunate grămăjoară.
Pe Ghiţă şi pe Costel i-a găsit lumea la barul din sat şezând după o sticlă de rachiu, iar lon-mezinul despica lemne. Auzind vestea nu prea s-a grăbit să arunce toporul din mână. Petru şi Vasile erau plecaţi la oraş tot cu treburi. Şi numai fiica Maria, cea mai mare între fraţi, a fost unica dintre copii care a vegheat la căpătâiul mamei în momentul plecării.
Să nu uităm că viaţa este o horă mare, în care ne prindem cu toţii. Dar nimeni dintre noi nu ştie cât ar mai putea juca.
Dumitru VERBIŢCHI