Teroarea roşie capătă amploare
Arestările românilor au început chiar din primele zile ale anului 1941. Astfel, la 2 ianuarie va fi încătuşat ţăranul Leon Socaci din Tereblecea, fostul raion Hliboca, născut în 1897, cu studii medii incomplete. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 5 ani de detenţie „pentru ajutorul acordat la trecerea ilegală a frontierei de stat”. Martirul a părăsit această lume plină de suferinţe pe data de 8 iulie 1942, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. În aceeaşi zi, când nemuritoarea iarnă a îmbrăcat în argint codrii legendari ai Cosminului, este pus în lanţuri Alexandru Zegrea, născut în 1913, în menţionata localitate bucovineană. Fiind acuzat de autorităţile regimului totalitar de „activitate de spionaj”, primeşte şi el 5 ani de temniţă. Tot la 2 ianuarie, ţăranul Luca Balan, născut în 1880, în Pătrăuţii de Jos, cu studii primare, va fi acuzat de „activitate subversivă”. Pe data de 7 ianuarie nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. muncitorul Grigore Museac din Igeşti, fostul raion Storojineţ, născut în 1922, care este lipsit de libertate pe un termen de 3 ani „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”.
În a doua jumătate a lunii ianuarie, în actuala regiune Cernăuţi, se intensifică teroarea roşie. Pe data de 16 ianuarie, reprezentanţii organelor staliniste de represalii îl arestează pe românul Meletie Ciuprun, născut în 1880, în localitatea Tereblecea din actualul raion Cernăuţi, fiind acuzat de „nedenunţare”. După un an de chinuri infernale, moare la 4 februarie 1942, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Tot în aceeaşi zi este încătuşată ţăranca Natalia Ciuprun, născută la 1884, tot în Tereblecea, neştiutoare de carte. Pe data de 18 octombrie, acelaşi an, va închide şi ea ochii pentru totdeauna, în acelaşi lagăr blestemat din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, unde s-a stins din viaţă scumpul ei soţ. Părinţii au trecut în lumea celor drepţi şi a rămas singur fiul Tudor, un tânăr de 16 ani, care va fi deportat în stepele pustii ale Kazahstanului, la 13 iunie 1941.
În ziua de 16 ianuarie 1941 au fost arestaţi şi 8 locuitori ai satului Mămăliga, fostul raion Noua Suliţă. Din numărul lor făceau parte ţăranii Anton Codiţă, născut în anul 1922, cu studii medii incomplete; Simion Codiţă, născut în 1899; Vladimir Gheorghiţă, născut în 1911, şi Vasile Dârza, născut în 1906. Tustrei aveau studii primare. Totodată, în mâinile staliniştilor au intrat femeile: Liuba Codiţă, născută în 1924; Pelagheia Codiţă, născută în 1900, şi Sofia Codiţă, născută în anul 1920. În această zi va fi încătuşat muncitorul Gheorghe Codiţă, născut la 1913, cu studii medii incomplete. După 5 luni de interogatorii, Tribunalul Militar al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îi condamnă la ani grei de temniţă „pentru trădarea patriei”. Simion Codiţă şi Vladimir Gheorghiţă primesc câte 10 ani de detenţie. Gheorghe Codiţă va muri pe data de 12 august 1943, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională. Aceşti martiri ai neamului, dorind să fie liberi, au încercat să treacă în patria istorică şi să scape de teroarea bolşevică, instaurată pe meleagurile mioritice.
Pe data de 18 ianuarie, spre hotarul instalat de sovietici la finele cireşarului istoric, pornesc 2 ţărani din localitatea Negrinţi (Negreni), acelaşi raion. Sunt reţinuţi de către grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 23 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Serghei Capră, născut în 1922, cu studii primare, va fi condamnat la 10 ani de detenţie „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Al doilea român, Serghei Păduraru, născut în 1920, a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 25 iulie 1942, într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. La 18 ianuarie, în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. nimereşte fostul soldat al Armatei Române, Dumitru Ascripcăriţei, născut la 1912, în localitatea Târnauca din actualul raion Cernăuţi, care se întorcea acasă după terminarea manevrelor în interiorul patriei istorice. Fiind acuzat de „activitate de spionaj”, este transferat în Siberia, unde dispare fără urmă. Tot în aceeaşi zi, la graniţă este reţinut Ion Fedor, elev al unei şcoli militare din oraşul Dorohoi, născut la 1924, tot în Târnauca. Acuzat şi el de „activitate de spionaj” în favoarea României, va fi dus în Siberia pentru nimicire.
Peste o săptămână, la 25 ianuarie, grănicerii sovietici îl arestează pe Zaharie Motrescu din Crasna, fostul raion Storojineţ, acuzat de „activitate de spionaj”. Fiind întemniţat în fiorosul lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, moare pe data de 13 martie 1942. În aceeaşi zi va fi ferecat în lanţuri Ştefan Diaconovici din oraşul Storojineţ, născut la 1910. Pe data de 17 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 8 ani de detenţie, fiindcă „era un element care prezintă un pericol social”. La 26 ianuarie, în mâinile grănicerilor stalinişti nimereşte Mihai Cobelia din Mihoreni, raionul Cernăuţi, fiind condamnat la moarte „pentru trădarea patriei”. Sentinţa a fost executată în ziua de 22 decembrie 1942. Pe data de 27 ianuarie este arestat Ştefan Iutiş, născut la 1922, în Ostriţa Herţei. Fiind transferat în regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă, se stinge din viaţă la 28 februarie 1943.
În anul 1941, teroarea stalinistă capătă amploare. În luna ianuarie, în închisoarea cernăuţeană nr. 1, destinată pentru 700 de deţinuţi, se aflau 1.679 de „duşmani ai poporului”. În penitenciarul nr. 2 din centrul regional, autorităţile bolşevice au aruncat după gratii 439 de băştinaşi fără vină. Pentru a obţine mărturiile necesare, în timpul interogatoriilor anchetatorii foloseau diverse metode de tortură. Una dintre ele purta denumirea „meciul de fotbal”. În timpul acestei proceduri, întemniţatul era introdus într-o cameră, podeaua căreia, fiind unsă cu ceară şi lustruită până la luciu, devenea foarte lunecoasă. În cele patru unghere ale încăperii se plasa câte un temnicer, aşteptând apariţia victimei. Nenorocitul, fiind lovit cu putere în coaste, cădea jos şi aluneca până la picioarele altui călău, care îi aplica lovitura următoare. Astfel, osânditul se transforma într-o minge de fotbal, bătută necruţător cu pumnii şi picioarele de către cei patru „judecători”. Când cel interogat îşi pierdea cunoştinţa, era udat cu apă şi execuţia continua. Bieţii oameni semnau toate hârtiile, nefiind în stare să suporte chinurile infernale.
Această metodă de tortură socialistă, folosită pe larg în beciurile fioroase ale închisorilor bolşevice, a devenit cunoscută datorită mărturiilor, lăsate de către Constantin Andrieş, născut la 1902, în localitatea Culiceni, fostul judeţ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940, în componenţa Uniunii Sovietice. Conform deciziei nr. 49 din 17 mai 1941 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., românul va fi pedepsit cu 3 ani de detenţie şi întemniţat în lagărul stalinist de muncă corecţională din oraşul Vorkuta, Federaţia Rusă. A scăpat cu zile din împărăţia infernului, întorcându-se, la 1947, la vatră. E unul dintre acei puţini martiri ai neamului, căruia destinul i-a hărăzit o viaţă lungă ca să povestească urmaşilor despre teroarea instaurată în fostul Gulag sovietic.
În ziua de 6 februarie 1941, reprezentanţii Secţiei Raionale Herţa a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o arestează pe ţăranca Maria Băhnărel, născută în 1918, în satul Proboteşti, fostul judeţ Dorohoi al României, acuzată de „nedenunţare”. Pe data de 7 mai, acelaşi an, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea ei în Siberia. Împreună cu mama, au apucat drumul calvarului copiii: Mihai, născut în 1936; Toader, născut în 1939; Verginia, născută în 1940. Averea indicată a persecutaţilor constituia o casă şi 5 hectare de pământ.
Tot pentru „nedenunţare” va fi încătuşată, la 12 februarie, acelaşi an, şi ţăranca Natalia Andros din localitatea Târnauca Herţei, născută în 1910. Soţul ei, Nicolae Andros, în perioada interbelică a fost membru al unui partid cu vederi democratice din România. În timpul instaurării dictaturii bolşevice în Ţinutul Herţa, se afla în rândurile Armatei Române. Conform legislaţiei sovietice, soţia trebuia să înainteze autorităţilor staliniste un denunţ, în care să indice faptul despre activitatea anterioară a soţului în această organizaţie politică. Ţăranca n-a procedat după cum cerea litera legilor primului stat socialist din lume şi nimereşte în beciurile cazematelor bolşevice. Pe data de 10 iunie, „troika operativă” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea româncei în Gulagul sovietic. Cu scumpa lor mamă au pornit spre împărăţia celui mai straşnic sistem de reprimare şi copiii: fiul Gheorghe, născut în 1932, şi fiica Georgeta, născută în 1933. Când Nicolae Andros, fiind lăsat la vatră, în 1942, s-a întors în satul natal, a găsit casa pustie şi averea devastată.
După două săptămâni, în ziua de 28 februarie 1941, în mâinile călăilor comunişti intră altă ţărancă, Elena Ailincăi, născută în 1912, tot în satul herţean Târnauca din fostul judeţ Dorohoi al României, fiind acuzată de reprezentanţii organelor staliniste de represalii de „activitate subversivă”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul sovietic, românca va fi scoasă din închisoarea cernăuţeană şi, împreună cu alţi deţinuţi, porneşte spre Nistru. În urma unui bombardament aerian, reuşeşte să evadeze de sub escortă, întorcându-se în satul natal, unde s-a stins din viaţă în 1942. A murit în floarea vârstei, la 30 de ani, fiindcă sănătatea ei a fost zdruncinată în beciurile fioroase ale cazematelor sovietice, unde anchetatorii penali, pentru a obţine declaraţiile necesare, foloseau în timpul interogatoriilor toate mijloacele de tortură puse din belşug la dispoziţia lor de către regimul totalitar bolşevic. Fiecare femeie arestată era supusă batjocurilor şi înjosirilor. Fiind dezbrăcată până la brâu, unul dintre călăi se plasa în spatele nenorocitei, ţinând-o vârtos de coatele braţelor, iar altul, întinzându-i cu o mână sânu-i gol, îl lovea fără milă cu cantul unei rigle mari şi grele, care se găsea în cea de a doua mână a călăului, pricinuindu-i bietei fiinţe dureri insuportabile. Când anchetatorii oboseau, victima era introdusă în „cuşca câinelui” – o cameră întunecoasă cu suprafaţa de 2 metri pătraţi, fiind ţinută zile în şir fără hrană şi apă. După aceste procedee de anchetare socialistă, osândita, ajunsă la culmea disperării, semna toate hârtiile cu învinuiri false, pregătite anterior, conform cărora nevinovata devenea vinovată şi pecetluită cu straşnicul nume de „duşman al poporului”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com