Libertatea se afla în „ţara din zare”
În dimineaţa zilei de marţi, 1 aprilie 1941, în cea de a 5-ea săptămână a Postului Mare, peste 1.500 de locuitori din satele Pătrăuţii de Sus, Cupca, Pătrăuţii de Jos şi Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbaţi, femei şi copii, toţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca, pentru a înainta organelor locale ale puterii bolşevice cererile lor de plecare în România. Din lăcaşul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ştergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoatea procesiune poartă un caracter paşnic. Apoi, cu toţii, au îngenuncheat în curtea bisericii şi, susţinuţi de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o ferbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea Sa.
Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, băştinaşii au pornit la drum. La hotarul satului Suceveni, lângă podul de peste apa Siretului, convoiul de oameni a fost întâmpinat de către 13 grăniceri sovietici, conduşi de un ofiţer comunist, care, scoţând săbiile din teacă, s-au răstit la oameni, poruncindu-le să se întoarcă la casele lor. Pentru a-i intimida pe români, un soldat a lovit cu sabia crucea din capul coloanei. Sabia s-a rupt în două. Oamenii, văzând în aceasta un semn susţinător al Domnului, înlăturându-i pe grăniceri, şi-au continuat mersul spre centrul raional.
Către Hliboca s-au îndreptat şi alte grupuri de băştinaşi din satele de pe Valea Siretului, mânaţi de idealurile naţionale, pătrunşi de năzuinţa de libertate şi sentimentul frăţiei de neam. Ei erau urmaşii falnicilor înaintaşi, care au trăit pe aceste mândre meleaguri istorice, pline de glorie, ale Daciei străbune.
Un soare gingaş de primăvară învăluia glia strămoşească şi pământul se trezea din amorţeala unei ierni grele şi îndelungate. Brânduşele firave şi dornice de viaţă, venite parcă din împărăţia poveştilor, domneau pe crestele dealurilor, împânzind întreaga întindere moldavă. Razele soarelui încălzeau inimile ţăranilor care doreau să trăiască liberi, nu sub jug asupritor, în condiţii de permanentă teroare, frică şi umilinţă. În fruntea coloanelor, care intrau în Hliboca, păşeau Ion Musteaţă, Tudor Semeniuc, Ion Bojescu, Nazarie Iliuţ, Gherasim Guşulea, Petru Duşceac, Florea Grosu, Ion Grosu, Grigore Bojescu, Constantin Holunga, Constantin Bojescu, Nicolae Galac. Numărul băştinaşilor adunaţi în Piaţa Centrală a raionului a crescut până la 5 mii de oameni.
În această străveche aşezare bucovineană, unde se afla sediul Secţiei Raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., băştinaşii, purtând prapurii şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcaşurile sfinte, intonau Imnul României, scandând „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască mareşalul dezrobitor!”. Vocea oamenilor ajungea până la pădurea din Dumbrava Roşie, „de unde spiritul marelui Ştefan îi privea cu dragoste şi îi încuraja”.
Reprezentanţii organelor represive din raion – aceşti copoi ai regimului totalitar, cu sufletele pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei băştinaşe – au refuzat să primească cererile oamenilor. Dar românii, care de-a lungul mileniilor au înfruntat cu bărbăţie şi eroism toate vitregiile vecinilor, păstrându-şi şi afirmându-şi fiinţa naţională, n-au renunţat.
Supăraţi şi indignaţi de această fărădelege, urmaşii legendarului Decebal, mândri şi dornici de libertate, asemenea strămoşilor lor, au început să scandeze că nu mai doresc să trăiască în „raiul” bolşevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii, sunt imposibil de suportat şi unde teroarea era ridicată la rangul de principiu.
Părăsind Hliboca, băştinaşii s-au îndreptat către Suceveni, planificând ca, din centrul acestei localităţi, să pornească cu toţii spre frontiera sovieto-română, sperând în înduplecarea autorităţilor staliniste.
Însă, în vatra satului Suceveni au apărut câţiva ofiţeri şi soldaţi sovietici, care au început a parlamenta cu lumea adunată, sfătuindu-i pe ţărani să se întoarcă la casele lor. Totodată, bolşevicii doreau să câştige timp pentru mobilizarea forţelor necesare, capabile să oprească mulţimea. Românii, hotărâţi să ducă la bun sfârşit pornirea lor, n-au ascultat de vorbele staliniştilor, apucând calea spre mult râvnita libertate, care se afla în „ţara din zare” – după cum va spune în 2008, în timpul manifestărilor comemorative de la Fântâna Albă, profesorul şi poetul Romeo Săndulescu, fostul Consul General al României la Cernăuţi. Băştinaşii meleagurilor voievodale ştiau că în Patria lor istorică străluceşte cerul şi soarele aruncă scântei, se aude sunetul de dimineaţă al grâului de aur, romaniţa prezice viitorul destinului tău; îngrijorate de visurile tale, izvoarele plâng spuzite de dor. În această fermecătoare ţară lucesc ochii inului înflorit şi cad boabele de rouă ca nişte lacrimi. Ei doreau să ajungă în lumea unui trecut glorios al tradiţiei milenare de existenţă naţională.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com