„Spionii români” din Ţinutul Herţei
În Legea Ucrainei „Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991 se menţionează: „O moştenire deosebit de grea a trecutului sunt represiunile de masă, săvârşite de regimul stalinist şi de promotorii lui în republică. În timpul răfuirilor judiciare şi extrajudiciare erau ignorate grosolan normele Constituţiei, menite să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor, normele elementare ale procedurii judiciare”. În ziua de 28 iunie 1941, fiind acuzat de „activitate de spionaj” în favoarea României, este încătuşat de către reprezentanţii Corpului 16 de Armată, unităţile căruia erau dislocate în ţinut şi se pregăteau intens de retragere peste Nistru, românul Gheorghe al lui Toader Raileanu, născut în 1911, în satul Lucoviţa-Slobozia din Ţinutul Herţei, ştiutor de carte, fierar. Drept motiv pentru întemniţarea lui şi a consătenilor Zamfir Paşcanu şi Iordache Hriţcu au servit declaraţiile unei fete de 16 ani, Lucheria a lui Alexandru Cuţac, originară din aceeaşi localitate, înhăţată de ghiaurii regimului totalitar sovietic. În timpul interogatoriilor din beciurile fioroase ale cazematelor bolşevice, tânăra, care a absolvit o clasă primară, a declarat, fiind supusă metodelor staliniste de tortură, că este agent al securităţii române din anul 1939 şi misiunea ei specială constă în „stabilirea unor contacte cu soldaţii din unităţile militare sovietice din Cernăuţi cu scopul să afle de la ei diverse secrete de stat”. În activitatea ei „subversivă, îndreptată împotriva patriei socialiste”, este ajutată de pământenii menţionaţi. Atât le-a trebuit satrapilor enkavedişti. I-au ferecat în lanţuri pe toţi, raportând şefilor de la Moscova că, datorită muncii lor asiduie, în regiunea Cernăuţi din Ucraina, a fost descoperită o „largă reţea de spioaj”. În categoria „spionilor” au intrat trei ţărani, dintre care numai unul ştia să-şi scrie numele, şi o fată minoră. Ei constituiau cea mai mare primejdie pentru un corp sovietic de armată, care îşi lua tălpăşiţa. Gheorghe Raileanu n-a rezistat interogatoriilor bestiale şi moare pe data de 8 februarie 1942, în lagărul stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, unde a fost transportat de către călăii regimului bolşevic. În acelaşi lagăr blestemat s-au stins din viaţă, îndurând chinuri cristice, şi ceilalţi „spioni români”, condamnaţi de autorităţile primului stat socialist din lume la ani grei de temniţă pentru crimele, pe care nu le-au săvârşit. Martirii au urcat spre înaltul cerului, „spre locul de popas etern”, iar memoria lor rămâne scrisă pe pământul vetrei străbune.
Îndoliata zi de 1 iulie
Persecuţiile staliniste au continuat şi în luna următoare. Astfel, în ziua de 1 iulie 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea ţărancii Emilia a lui Gheorghe Calmuţchi din Buda Mare, fostul judeţ Dorohoi, născută în 1913. Românca va fi acuzată de faptul că „era rudă cu un trădător al patriei”. Împreună cu ea, au fost deportaţi copiii: Constantin, născut în 1931, şi Oltiţa, născută în 1938. Fiica a murit în regiunea Tiumen, în 1944, iar mama, Emilia, a închis ochii pentru totdeauna pe data de 4 decembrie 1950, în aceeaşi regiune din Siberia. A rămas fiul Constantin singur în această lume plină de suferinţe.
În iarna anului 1941, tânărul Vasile al lui Ion Cernăuţan, născut în 1924, în localitatea Mahala, fostul judeţ Cernăuţi al României, dorind să scape de odiosul regim bolşevic, porneşte spre Lunca, împreună cu alţi mahaleni, dornici de libertate. Nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici, în dimineaţa zilei de 8 februarie. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, pe data de 14 aprilie, îl condamnă la 10 ani de închisoare „pentru trădarea patriei”. Părinţii, Ion şi Veronica Cernăuţan, fraţii: Aurel, născut în 1933; Dumitru, născut în 1929; Gheorghe, născut în 1927, şi sora Dochiţa, născută tot în 1927, apucă, la 1 iulie 1941, calea Gulagului stalinist.
În aceeaşi zi de 1 iulie porneşte spre îngheţurile Siberiei şi copilul Nicolae al lui Dumitru Costan din acelaşi sat-martir Mahala, născut în 1939. Doi anişori avea pruncul, când straşnica putere sovietică a hotărât să se răfuiască cu dânsul, fiindcă tatăl său, Dumitru al lui Ion Costan, născut în 1907, a încercat să treacă în Patria istorică. Autorităţile bolşevice l-au condamnat la moarte, iar fiul trebuia supus celor mai groaznice chinuri.
Tot pe data de 1 iulie va fi nevoită să părăsească mândra Bucovină, meleagul ei de credinţă şi de dor, Frăsina a lui Gheorghe Cova din Mahala, născută în 1914, fiindcă era şi ea „rudă cu un trădător al patriei”. Împreună cu mama, se urcă în vagonul stalinist, al „eliberatorilor”, pentru vite, fiica Maria, născută în 1937, condamnată de către regimul comunist-proletar la ani grei de exil.
Amarul şi greul destin al deportaţilor l-au avut românii din Volcineţ, fostul raion Hliboca. Ilie şi Saveta Cuzic, împreună cu copiii: Gheorghe, născut în 1936; Maria, născută în 1934, şi Vasile, născut în 1932, au pornit, la 1 iulie spre stepele pustii ale Kazahstanului, unde scumpii fii: Gheorghe şi Vasile, îşi vor găsi mormântul în blestemata regiune Aktiubinsk.
Tot în ziua de 1 iulie, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea româncei Ştefania a lui Tudor Bezuşcă, născută în 1916, în localitatea Tărăşeni, poseda studii primare. Biata femeie şi cei trei copilaşi ai săi, plângând şi-au luat rămas bun de la baştina natală. Sărmana ei inimă de mamă simţea că se desparte pentru totdeauna de meleagurile copilăriei şi tinereţii sale, iar trenul morţii, pornind din gara feroviară din Hliboca, va parcurge o cale lungă, de mii de kilometri, ducându-i în ţinutul Krasnoiarsk al Federaţiei Ruse. În acest ţinut străin al Siberiei, bătut de geruri aspre şi viscole sălbatice, îşi va găsi mormântul tânăra mamă. Tot aici va trece în lumea îngerilor şi fiica Silvia, născută în 1939, care avea doar doi anişori, când a fost scoasă din aşternut de către călăii stalinişti. În acele locuri pline de groază şi durere, au rămas fără sprijinul mamei fiul Petru, născut în 1937, şi fiica Domnica, născută în 1940. Doi copii fără mamă în întinsurile nesfârşite ale Siberiei. Doi „duşmani ai poporului”. Fratele avea patru ani, iar sora — un an. Ei „erau rude cu un trădător al patriei”, fiindcă tatăl se afla în rândurile Armatei Române.
La 1 iulie 1941, în Siberia a fost dusă şi ţăranca Eugenia a lui Vasile Boiciuc din Mahala, născută în 1901, cu studii medii incomplete.
„Din toate mijloacele de genocid, aplicate de maşina stalinistă împotriva popoarelor, cel mai încercat şi mai preferat au fost deportările”. Din actuala regiune Cernăuţi, vor fi duşi copiii neamului, cu zecile de mii, în Siberii fără de sfârşit.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com