„Lasă-mi, mamă, dor de glie”
Persecuţiile staliniste, îndreptate împotriva băştinaşilor din ţinutul mioritic, n-au luat sfârşit odată cu deportările în masă ale locuitorilor din actuala regiune Cernăuţi. Ele au continuat şi după 13 iunie 1941. Oamenii nevinovaţi vor fi duşi în neagra străinătate, părăsind baştina străbună şi tot ce-au avut mai drag şi scump. Ei au apucat drumul Gulagului bolşevic, îndurând chinuri feroce. Astfel, în ziua de 22 iunie, când au început operaţiunile militare între România şi imperiul sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sânge de român, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutând noi victime. În calea lor a apărut molniceanul Vasile Huţanu, un flăcău, frumos la chip, înalt ca un pandur, membru al unei numeroase familii de oameni harnici şi cinstiţi. Ferecat în lanţuri, va fi aruncat în cazematele bolşevice. La baştină, în Molniţa lui dragă, au rămas să-i ducă dorul şi să-l aştepte părinţii, fraţii şi surorile. A rămas satul său natal, cu luncile de sălcii plângătoare, unde-şi făceau cuiburi păsările călătoare, venite de la capătul lumii. A rămas Prutul cu morile-i de apă, care măcinau sudoarea ţăranului şi sufletul lui. Au rămas văile cu doine şi turmele de mioare. A rămas pământul sfinţit cu sângele strămoşilor. Conform deciziei nr. 85-S din 17 octombrie 1942 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., românul, născut în 1915, este privat de libertate pe un termen de 5 ani, fiind trecut în categoria „elementelor care prezintă un pericol social”.
În aceeaşi zi de Cireşar, alt molnicean, Haralambie Cercun, născut în 1922, este arestat de reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., fiind acuzat şi el de faptul că a devenit pentru puterea sovietică „un element care prezintă un pericol social” şi trebuie transferat în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă. Din blestematul lagăr stalinist de muncă corecţională, sărmana lui inimă se ruga: „Lasă-mi, mamă, dor de glie,/ Ca să vin în zori cu rouă,/ Când în luncile din vale/ Iarba ostenită doarme/ Şi-ntocându-mă acasă,/ Să găsesc lângă fântână/ Doi cireşi cu doina-n frunze/ Şi trecutul în tulpină.// Lasă-mi, mamă, graiul dulce,/ Moştenitul din străbuni,/ Să-l aud la sărbătoarea/ Satului cu oameni buni/ Şi-adunându-mă din vremuri/ De adâncă suferinţă,/ Să-mi văd baştina natală,/ Îmbrăcată în credinţă.// Lasă-mi, mamă, dor de viaţă,/ Să mă regăsesc pe mine,/ Să-nţeleg în astă lume/ Ce e rău şi ce e bine”. N-a dovedit acest tânăr să înţeleagă ce e rău şi ce e bine, fiindcă a închis ochii pentru totdeauna pe data de 24 februarie 1942. S-a despărţit de scumpa sa mamă, Catinca Cercun, care tot privea în depărtare, aşteptându-l. Tăcerea grea o durea ca o rană pătrunsă în adâncul sufletului ei. Sărmana mamă singură se ştia pe acest pământ. Când a murit unicul său fiu, în satul din Valea Prutului, plângea cerul şi fulgii cădeau ca nişte stele, prevestind că sufletul martirului a trecut în nemurire.
În informaţia din 18 iunie 1941, adresată Kievului, Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, accentua faptul că „operaţiunea de deportare a elementelor contrarevoluţionare” din ţinut a fost planificată pentru noaptea de „11 spre 12 iunie” 1941. Reieşind din faptul că Instituţia feroviară din Cernăuţi n-a reuşit să pună la dispoziţia conducerii regiunii numărul necesar de vagoane pentru „deportarea elementului antisovietic”, această „operaţiune s-a desfăşurat în noaptea de 12 spre 13 iunie”. Totodată, raportorul sublinia că planul deportării prevedea „ridicarea a 2.333 de familii, cu un număr de 8.009 oameni”. Din cauza schimbării termenului fixat al deportării, „unele elemente contrarevoluţionare au reuşit să afle despre viitoarea operaţiune şi au dispărut”. Astfel, „au fost ridicate 2.279 de familii, numărând 7.720 de membri”. În continuare se menţiona că organele represive ale dictaturii staliniste „au luat măsurile necesare în direcţia vânării elementelor contrarevoluţionare, care au reuşit să se ascundă”.
Pentru îndeplinirea planului stabilit de către Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S.U., reprezentanţii regimului totalitar bolşevic s-au îndreptat spre localităţile băştinaşilor din ţinut, cu scopul de a „descoperi şi aresta noi duşmani ai poporului”. A pornit marea vânătoare de suflete nevinovate. La 8 august 1942, Eugenia Nicolae Fetcu a declarat în prezenţa primarului şi a secretarului comunei Lunca, judeţul Dorohoi, următoarele: „În ziua de 22 iunie 1941 am fost chemată la primărie de autorităţile sovietice. Motivând că am vorbit contra statului sovietic, am fost luată şi dusă la Cernăuţi, unde am stat închisă timp de opt zile, unde erau cam 1.300 de arestaţi. După cercetările noastre, care au durat opt zile, au format un convoi din toţi arestaţii şi am plecat înspre Hotin, trecând în Transnistria (Ucraina), fără a ne spune unde ne duc”.
În acel convoi al băştinaşilor, care a pornit spre Siberia, la finele Cireşarului însângerat, se aflau şi Elena Ailincăi din Târnauca, şi Aglaia Moraru din Buda Mare. Ambele localităţi fac parte din Ţinutul Herţei. În urma unui bombardament aerian, româncele reuşesc să evadeze de sub escortă, întorcându-se în satele natale.
Pe data de 23 iunie 1941, reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o arestează pe Catinca Bodnar din Tărăşeni, născută în 1914, neştiutoare de carte, ţărancă. Sărmana femeie este supusă interogatoriilor feroce timp de 20 de luni. La 3 martie 1943, românca va fi condamnată de către autorităţile bolşevice la 6 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru activitate de spionaj” în favoarea României.
A doua zi, în mâinile grănicerilor sovietici nimereşte Vasile al lui Gheorghe Basarabeanu, născut în 1885, în orăşelul Herţa, fostul judeţ Dorohoi, poseda studii primare, croitor. Îngrozit de teroarea desfăşurată în ţinutul mioritic de către dictatura stalinistă, românul a încercat să treacă în Patria istorică şi să scape de regimul totalitar, instaurat pe meleagurile voievodale. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul bolşevic, deţinutul va fi scos din închisoarea din Cernăuţi şi transferat în Siberia, unde dispare fără urmă. Au rămas să-l aştepte scumpa lui soţie, Elena Basarabeanu, şi frumoşii săi fii: Alexandru, Dumitru, Haralambie, Mihai.
Şeful interimar al Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., căpitanul Şaşkov, aducea la cunoştinţa lui Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, că în ziua de 25 iunie 1941 au fost arestaţi de către reprezentanţii organelor represive 18 băştinaşi, suspectaţi de „acţiuni contrarevoluţionare şi agitaţii antisovietice”. În numărul arestaţilor a intrat Claudia Constantinovici din oraşul Cernăuţi, născută în 1901, poseda studii medii incomplete, funcţionară. La 12 septembrie 1942, românca va fi condamnată la 5 ani de detenţie „pentru agitaţie antisovietică”. În aceeaşi zi, în mâinile călăilor stalinişti nimereşte şi Maria a lui Vasile Cerchez, născută în 1918, tot în vechea capitală a Bucovinei istorice.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com