Florar înlăcrimat
La finele Cireşarului 1940, în Ţinutul Herţa, baştina cărturarilor Gheorghe Asachi, Vasile Bogrea, Gheorghe Sion, va fi instaurată groaznica dictatură stalinistă. În fruntea localităţilor româneşti sunt numiţi activişti sovietici, aduşi special din Ucraina Răsăriteană şi din fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, ajutaţi de către foştii participanţi la mişcarea ilegalistă din nordul Bucovinei în perioada interbelică. Astfel, preşedinte al Consiliului Sătesc Lunca devine ucraineanul Oleksandr Lanivski, născut în 1910, în localitatea Jucika, azi o suburbie a oraşului Cernăuţi, membru al Partidului Comunist Român din anul 1931. Fostul ilegalist, care pentru activitatea sa subversivă, îndreptată împotriva statului român, a stat 2 ani şi 7 luni la răcoare, hotărăşte să se răfuiască pentru obida din trecut. Prima victimă devine ţăranul Vasile al lui Ion Ciubotaru, născut la 1893, cu două clase primare, tatăl a doi copii minori. Lanivski înaintează organelor staliniste de represalii un denunţ, care conţine informaţii false, referitoare la adresa lui Ciubotaru. Românul este învinuit de faptul că, chipurile, în perioada interbelică a fost „agent secret al jandarmeriei române”, având misiunea să descopere „elementele revoluţionare”. Reacţia organelor bolşevice de urmărire nu s-a lăsat mult aşteptată. În ziua de 3 martie 1941, când în satul din Valea Prutului a coborât primăvara şi primele firicele de iarbă se îndreptau către soarele dătător de viaţă, în uşa casei lui Vasile Ciubotaru au bătut cu putere copoii regimului totalitar. Mâinile românului sunt ferecate în lanţuri. Rămân copiii cu ochii scăldaţi în lacrimi. Îşi rupe părul de jale scumpa-i soţie. Încep interogatoriile, diversele metode de tortură, nopţile de nesomn, chinurile infernale. Călăii doresc mărturii false. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, deţinutul din Lunca va fi scos din închisoarea cernăuţeană şi transferat în oraşul Sverdlovsk al Federaţiei Ruse, unde batjocura comunistă va dura un an de zile. Pe data de 16 mai 1942, ajuns la capătul răbdării, vinovatul fără de vină şi-a dat sufletul. A murit plin de boli şi chinuri grele. În îndepărtatul Univers s-a stins steaua destinului său zbuciumat şi doar urmaşii îl vor plânge.
Ion al lui Lazăr Moraru, care a venit pe lume la 1899, în satul Cupca din Bucovina, este încătuşat de reprezentanţii regimului stalinist în ziua de 15 aprilie 1941. Ţăranul român, cu studii medii, în suflet cu dorul libertăţii, porneşte spre Patria strămoşilor săi, la începutul lunii lui Prier. Bolşevicii au oprit coloana numeroasă de oameni paşnici cu foc de mitralieră. Cupceanul reuşeşte să se ascundă în pădurea din apropiere, însă va fi hăituit de către copoii sovietici timp de 15 zile. Ferecat în lanţuri, se îndreaptă, în vagoane zăbrelite, în direcţia Siberiei, unde va închide ochii pentru totdeauna pe data de 20 mai 1942. În lagărul de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk au fost ultimele suspine ale martirului, pornind pe calea veşniciei.
Pe data de 11 iunie 1941, „troika operativă” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. adoptă hotărârea referitoare la deportarea în locurile îndepărtate şi pline de suferinţă ale fostei Uniuni Sovietice a familiei numeroase Diaconu din Godineştii Herţei. Drept motiv pentru ridicarea acestor români a servit faptul că, chipurile, ei „erau rude cu un trădător al patriei” socialiste. Capul familiei, Alexandru al lui Toader Diaconu, a văzut pentru prima dată lumina soarelui în 1893. Soţia sa, Agripina, s-a născut la 1894, în aceeaşi mândră localitate din judeţul Dorohoi al României. În acel însângerat Cireşar, împreună cu părinţii, vor urca în vagonul pentru vite al „eliberatorilor” cinci copii. Fiica Victoria avea 16 ani. A doua fiică, Anica, era de 13 ani. Fiul Toader împlinise 12 ani. Al doilea fiu, Vasile, avea 10 ani. Mezinul, Ilie, împlinise 7 anişori. Trenul morţii, care a pornit din gara feroviară din Noua Suliţă, în ziua de 14 iunie 1941, a parcurs săptămâni în şir, ducându-i în blestemata Siberie, care „trece în taiga”. În regiunea Tiumen a Federaţiei Ruse, departe de glia străbună, au rămas rămăşiţele pământeşti ale mamei, Agripina a lui Vasile Diaconu. Ea a trecut în lumea celor drepţi pe data de 14 noiembrie 1944. Tot în acele ţinuturi blestemate au murit fiii Ilie şi Vasile. Primul s-a înălţat la ceruri în ziua de 24 mai 1942, iar al doilea a părăsit această lume la 1 mai 1948.
Peste două zile, la 26 mai 1942, în Republica Komi, se stinge din viaţă Frăsina a lui Petru Mosorică din satul-martir Mahala. Ea a văzut primul răsărit de soare la 1896. Pe data de 26 aprilie 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că era şi ea „rudă cu un trădător al patriei”. Din celulele comuniste ale ţinutului îngheţului veşnic, plină de boli şi chinuri grele, a pornit mândra bucovineancă spre zările albastre ale Universului, suspinând pe drumul nemuririi în limba mamei, limba mamei izvorâtă din pământuri moldovene.
Tot în aceeaşi zi plină de suferinţe, alt român, Gheorghe al lui Iordache Loghin, născut la 1890, în frumoasa localitate Igeşti, trecea în împărăţia cerului. Arestat de către iscoadele sovietice pe data de 5 aprilie 1941, este învinuit de „agitaţie antisovietică” şi transferat în lagărul morţii din regiunea Sverdlovsk, unde şi-a găsit mormântul. „Pomeneşte, Doamne, în marea Ta îndurare pe robii Tăi, deportaţi în pustii Siberii!”.
Nichita al lui Nicolae Coroamă s-a născut în 1878, în localitatea Vicovu de Sus, acolo, în munţi, unde oamenii primii întâlnesc frumosul răsărit de soare, spălându-şi faţa cu roua dimineţii. Muntenii nu se tem de nimeni, ei se tem numai ca cerul să nu cadă peste ei. În vara lui 1940, la 18 august, românul s-a îndreptat către Cernăuţi, fiindcă în acest pitoresc oraş de pe malul istoricului Prut şi-a ridicat o mândră casă, stabilindu-se cu traiul în perioada interbelică. Dorea să ajungă la casa sa, plină cu iz de busuioc şi cu „luceferi coborâţi în glastre”. Trece hotarul instalat în Cireşar şi nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici. Le lămureşte scopul intrării în regiunea „elibarată”, dar staliniştii nu doresc să-l înţeleagă. Munteanul va fi ferecat în lanţuri şi dus în alte ţinuturi, îndepărtate, unde, după interogatorii feroce de luni de zile, este condamnat, la 17 ianuarie 1942, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., la 5 ani de detenţie „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Îndurând chinuri cristice, pe data de 27 mai 1942, martirul a pornit spre zări albastre, părăsind pentru totdeauna celulele comuniste. A murit în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Karaganda a Kazahstanului.
La evenimentul sângeros de la Varniţa a participat şi tânărul Gheorghe al lui Teodor Magas, care a venit pe lume în mândra localitate Trestiana (Dimca), la 1913. A doua zi, pe data de 2 aprilie 1941, este arestat de reprezentanţii regimului totalitar stalinist şi acuzat de „tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat”. Porneşte, în vagoane zăvorâte, spre regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, unde se stinge din viaţă la 28 mai 1942. Rudele sale vor fi aspru pedepsite de către „eliberatori”. Tatăl, Teodor al lui Nicolae Magas, născut la 1881, se îndreaptă, împreună cu soţia, Leontina, născută la 1892, şi copiii: Aurora, născută la 1930; Vasile, născut la 1920; Viorica, născută la 1932; Dumitru, născut la 1927; Dochiţa, născută la 1923; Leontie, născut la 1928; Mircea, născut la 1934, spre stepele pustii şi fără margini ale Kazahstanului, fiindcă toţi aveau relaţii de rudenie cu „un trădător al patriei”. În blestemata regiune Aktiubinsk au rămas osemintele tatălui şi a fratelui Vasile. Ei au plecat în împărăţia cerului, spre locul de odihnă veşnică, în noiembrie 1943.
Tot în aceeaşi zi de sfârşit de primăvară, la 28 mai, în acelaşi blestemat lagăr din Sverdlovsk, şi-a luat rămas bun de le lume ţăranul Dumitru al lui Gavril Opaiţ, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui în satul-martir Carapciu din Valea Siretului. Fiind încătuşat de zbirii stalinişti în iunie 1941, românul va fi supus la cele mai groaznice chinuri timp de 11 luni. Când martirul, „cu graiul blând”, „strămutat în mari pustietăţi uitate”, se afla în „groapa lui”, „sub greii bulgări reci”, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., în ziua de 1 iulie 1942, îl condamnă la 3 ani de închisoare „pentru trădarea patriei”.
La 29 mai 1942, reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl arestează pe Gheorghe la lui Grigore Cuşnir, născut în 1882, în satul Dinăuţi din Basarabia, acuzându-l de „activitate antisovietică”. Interogatoriile au durat 7 ani. Pe data de 20 mai 1949, Direcţia Regională Cernăuţi a Ministerului Securităţii de Stat al U.R.S.S. a adoptat hotărârea, conform căreia deţinutul politic va fi pus în libertate, fiindcă n-a săvârşit nicio crimă faţă de statul sovietic. Şapte ani a zăcut românul în cazematele bolşevice, aşteptând sentinţa. „Şi peste ziduri negre de-nchisoare domneau nopţile cu stele sângerânde”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com