Cireşar cuprins în doliu
Pe data de 25 mai 1941, ţăranul Ilie al lui Ion Vaipan, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui dătător de viaţă la 1888, în mândrul şi istoricul sat Boian din Valea Prutului, se îndreaptă către hotarul instalat de bolşevici la finele Cireşarului 1940, dorind să ajungă în Ţara libertăţii, unde „lucesc ochii inului înflorit”. N-a avut noroc să treacă blestemata linie de demarcaţie şi, cu cătuşe la mâini şi picioare, porneşte spre groaznica regiune Sverdlovsk, unde îşi va găsi mormântul. Din acel ţinut de jale şi suspin, în ziua de 24 iunie 1942, a urcat la ceruri sufletul lui „de doină şi legendă”.
Românul Dumitru al lui Procopie Zaharciuc a venit în această lume la 1923. În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, când bucovinenii din diverse localităţi ale ţinutului mioritic s-au pornit către hotarul de la Lunca, cu dorul libertăţii în inimi, acest tânăr de 18 ani, locuitor al orăşelului Vaşcăuţi, s-a aflat în mijlocul neînfricaţilor patrioţi. Fiind arestat de iscoadele bolşevice, va fi supus celor mai groaznice metode de tortură stalinistă. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, în zilele de 28-31 martie 1941, îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. A închis ochii pentru totdeauna la 25 iunie 1942, într-un lagăr de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. A avut o viaţă scurtă, „retezată de irozii roşii”, dar chipul lui luminos a rămas în memoria neamului pentru totdeauna.
Tot în aceeaşi zi de iunie, în acelaşi blestemat lagăr din Sverdlovsk, a trecut în nemurire şi alt martir al neamului, care a partipicat şi el la sângerosul eveniment de la Lunca, din luna ianuarie 1941. Nimerind în mâinile grănicerilor stalinişti, va fi condamnat, de acelaşi tribunal sovietic, primind 10 ani de temniţă. S-a născut curajosul patriot la 1913, în frumoasa localitate Ostriţa din Bucovina, încadrată mai târziu în componenţa fostului raion Herţa. În aceeaşi noapte de 27 spre 28 ianuarie 1941, s-a îndreptat muncitorul Zaharie al lui Simion Ioneţ în direcţia hotarului, care a despărţit românii de Patria lor scumpă. N-a ajuns nici acest martir în Ţara lui istorică, unde „străluceşte cerul şi soarele aruncă scântei şi unde se aude sunerul de dimineaţă al grâului de aur”.
Al treilea martir, care a murit în celulele reci, zăvorâte cu lacăte grele, ale lagărului din Sverdlovsk, în ziua de 25 iunie 1942, a fost ţăranul Procopie al lui Ştefan Drivariuc din Dimca, apărut în această lume la 1893. Fiind arestat de autorităţile bolşevice „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”, este condamnat, pe data de 13 iunie 1942, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., la 5 ani de temniţă comunistă. Inima lui, plină de chinuri grele, a rezistat încă 12 zile după anunţarea sentinţei. Cu răni sfâşiate de durere a pornit românul spre mângâierea sacră a Domnului.
Tot în acei zi tragică de vară, în Republica Komi a Federaţiei Ruse, s-au închis pentru totdeauna ochii ei albaştri, frumoşi, ca un cer adânc şi senin de primăvară. A trecut în veşnicie o mândră tânără de 22 de ani din satul Stăneşti, fostul raion Hliboca, deportată în pustiul Nordului îndepărtat pentru faptul că „era rudă cu un trădător de patrie”. Domnica a lui Todor Pilat a văzut primul răsărit de soare în 1920. Pe data de 7 mai 1941, românca urcă în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, pornind spre bezna grea a închisorilor comuniste, unde o aştepta regimul de groază din fioroasele temniţe staliniste.
La evenimentul sângeros de la Lunca, din ianuarie 1941, a participat tânărul Dumitru al lui Procopie Zaharciuc, născut la 1923, în localitatea Voloca-pe-Derelui, fostul judeţ Cernăuţi al României. În dimineaţa zilei de 28 ianuarie este arestat de către autorităţile sovietice de represalii, fiind condamnat la 10 ani de închisoare „pentru trădarea patriei”. A murit într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, pe data de 26 ianuarie 1942. Rudele sale, conform deciziei Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. din 7 mai, acelaşi an, sunt ridicate de la casele lor şi deportate în Siberia, fiindcă „erau rude cu un trădător al patriei”. Pe calea grea a exilului s-au pornit părinţii: Procopie, născut la 1873, şi Maria Zaharciuc, născută în 1895. Împreună cu ei vor fi duşi în neagra străinătate cinci copii de origine română. A devenit orfană Bucovina.
În ziua următoare, românul Dumitru al lui Chiril Andrieş din satul Pasat al Ţinutului Herţa, arestat la 2 mai 1941 „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”, va fi condamnat de către autorităţile staliniste la 3 ani de lagăr. Martirul a văzut primul răsărit de soare la 1911. Şi rudele acestui osândit, în număr de şase persoane, sunt încărcate în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, fiind duse în locurile pustii ale imperiului bolşevic. Au rănas codrii seculari ai Cosminului, cuprinşi de un freamăt adânc al durerii.
Tot în aceeaşi zi de 27 iunie, Maria a lui Dumitru Stratan, care şi-a făcut apariţia în această lume la 1912, în localitatea Bogzeşti din fostul judţ Chişinău al Basarabiei, primeşte 5 ani de temniţă comunistă. A trecut şi această româncă ilegal frontiera pusă de stalinişti, fiindcă nu existau în Uniunea Sovietică treceri legale. Graniţa a fost pecetluită cu şapte zăvoare, împrejmuită cu trei rânduri de sârmă ghimpată. Nimeni nu avea voie să părăsească „ţara fericită a sovietelor”. Toată lumea trebuia să trăiască în acest imens lagăr al terorii şi să mulţumească din tot sufletul nemuritorului Stalin şi partidului său. Basarabeanca, în ziua de 5 aprilie 1941, a încercat să iasă din infernul bolşevic şi este aspru pedepsită, conform legislaţiei sovietice. A îmbrăcat cămaşa suferinţei.
În iarna anului 1941, căpitanul Martynov, unul dintre conducătorii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., adresează lui Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un raport, în care semnala faptul că în ziua de „28 ianuarie 1941, locuitorii satelor Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostriţa, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei. La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră, ei au fost descoperiţi de către detaşamentul de călăreţi ai pichetului de grăniceri, în colaborare cu reprezentanţii operativi ai Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne. În timpul efectuării acestei „operaţiuni”, au fost ucise 12 persoane, 53 reţinute şi doar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera”. În numărul arestaţilor a intrat şi Iacob al lui Simion Raţă, născut la 1898, în localitatea Ostriţa din fostul raion Herţa, neştiutor de carte. Autorităţile staliniste îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. S-a stins din viaţă în ziua de 28 iunie 1942, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. A trecut în nemurire ca un rug aprins, în care a străluminat continuu frumuseţea dorului de libertate.
În Cireşarul plin de doliu, în regiunea Tomsk a Federaţiei Ruse, a trecut la cele veşnice Ion al lui Toader Todosean, care a văzut primul răsărit de soare la 1894, în acelaşi sat Ostriţa, deportat în Siberia de gheaţă, conform hotărârii din 14 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., fiindcă „era rudă cu un trădător al patriei”. Împreună cu el, au pornit pe drumul chinurilor cristice scumpa lui soţie, Maria, născută la 1903, şi doi copii minori. Unul avea 12 ani, iar mezinul împlinise 6 anişori. În iulie 1943, a părăsit această lume plină de cruzime şi mămica lor. Cu răni ce dor au rămas aceşti copii, scoşi din Bucovina strămoşească, în neagra străinătate, în împărăţia nesfârşitelor lagăre staliniste, ca „să-şi trăiască chinul veşnic, dragă Patrie română”.
Tot în iunie 1942, în îndepărtatul ţinut Krasnoiarsk din adâncul Siberiei, a trecut în lumea îngerilor Uleana a lui Petru Tomeac, apărută în satul Panca din fostul raion Storojineţ, în anul 1941. Ea constituia pentru nemărginitul imperiu sovietic cea mai mare prinejdie, fiindcă „era fiica unui element care constituie un pericol social”. Când sufletul ei s-a îndreptat către Domnul, „pe ramurile Neamului, în lumini astrale, au înmugurit stelele cerului”.
În prima jumătate a anului 1942, conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, au trecut în nemurire 166 de martiri. Osemintele lor au rămas în Republicile Komi şi Tatarstan, în ţinutul Krasnoiarsk, în regiunile Sverdlovsk, Novosibirsk, Kemerovo, Tomsk, Tiumen, Omsk ale Federaţiei Ruse, precum şi în regiunile Karaganda şi Aktiubinsk ale Kazahstanului. 84 de oameni de origine română vor fi condamnaţi de către autorităţile staliniste la ani grei de lagăr, primind de la 3 până la 10 ani de privare a libertăţii.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com