În preajma Zilei comemorării victimelor Holodomorului din Ucraina din anii 1932-1933 și 1946-1947, echipa de creație a redacției emisiuni în limba română din Cernăuți de la Audiovizualul public ucrainean – Suspilne – au realizat un subiect video despre martorii acelor tragice evenimente. Și-au dat concursul Cristina Andrițchi, Tatiana Panțir, Mariana Struț, Iulia Toderean și Dumitru Storoj. Varianta audio a acestui subiect va fi difuzat duminică, 24 noiembrie, de către radio Ucraina Internațional.
Foametea organizată din 1946-1947 a cuprins și regiunea Cernăuți. În fiecare localitate ea a secerat cu nemiluita vieți omenești – tinere și bătrâne. Martori ai acelor evenimente tragice sunt și în localitatea Ostrița de lângă Cernăuți. Domnica Mihaiesi (Cojocaru), în vârstă de 82 de ani, era copilă când a trecut prin foametea postbelică. Ea avea șase frați. Trăiau în sărăcie pentru că tatăl lor a murit chiar înainte de foamete. „Mama mea nu s-a dus să ceară de pomană. Oamenii noștri nu cereau deloc pomană, doar își schimbau bunurile. Nu mai rămăsese nimic în casă, totul a fost schimbat pentru ceva produse”, povestește Domnica Mihaiesi.
Pentru a câștiga bani, frații mai mari s-au angajat să lucreze la proprietarii mai bogați. Fratele Aurel a mers la Voloca, unde a ajutat la îngrijirea vitelor și la arat în schimbul hranei. De Paște, el a adus acasă un ou și o prăjitură pentru toată familia. „A fost ceva incredibil pentru noi, pentru că de Paște aveam doar supă de la doi porumbei și două kilograme de pâine neagră. Ni se dădea o felie din acea pâine și o mâncam de Paște. Mama mea nu avea ce să ducă la biserică, așa că preotul le-a dat celor care nu aveau nimic prescură mai mare”, își amintește Domnica Mihaiesi.
Elena Purici, profesoară din satul Ostrița, a accentuat că sătenii vindeau totul — haine, unelte, obiecte de uz casnic — doar pentru a cumpăra pâine sau cereale. În satele din apropiere, aceste produse nu erau disponibile, așa că oamenii trebuiau să meargă mai departe, la poalele munților, unde seceta n-a fost atât de mare.
După cel de-al Doilea Război Mondial, în sate nu erau suficienți bărbați pentru a lucra câmpurile, spune Elena Purici. Sătenii au fost obligați să dea toată recolta lor statului. Apoi, în timpul colectivizării, loturile de pământ din apropierea caselor, animalele și uneltele pentru lucrarea pământului au fost confiscate și predate la colhoz. În 1946-1947, localnicii au pierdut totul.
Sătenii nu aveau voie să ia cereale din gospodăriile colective, iar dacă cineva era prins cu spice de grâu furate, era aspru pedepsit. Elena Purici a adunat o listă a persoanelor care au murit de foame în satul Ostrița și care au fost deportate. Numele lor au fost incrustate pe o placă memorială la cimitirul din localitate. În fiecare an, de Paște, oamenii se adună acolo pentru a cinsti memoria celor care nu s-au mai întors acasă din ținuturile îndepărtate.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com