Sunt românii parte a istoriei continentului nord-american sau contribuția lor este pe cale de a se topi în negura uitării? Concluzia o veți desprinde singuri, citind frânturi din povestea Boianului, cea mai veche așezare românească din Canada.
Ce-o fi în mintea și în sufletul unui om care își strânge viața în două valijoare și o pornește spre nicăieri, „in the middle of nowhere”, cum zic americanii, alături de nevastă și doi copii mici? Mi-am pus adesea această întrebare privind statuia imigranților din centrul metropolei canadiene Montréal. Sigur că nu există un răspuns universal valabil, așa cum nu există o rețetă a succesului și nici două persoane identice pe acest pământ. Putem trece însă la categoria „rubbish” (aiureli) afirmațiile de genul „spiritul de aventură” sau „inconștiența”. Să fim serioși! Ce oameni întregi la minte ar putea lăsa în urmă pe cei dragi, mica lor agoniseală și amintirile primei tinereți, cu bune și cu rele, pentru a se aventura spre un tărâm necunoscut?
O explicație care ne poate duce mai aproape de originea unei asemenea decizii este pierderea speranței într-un viitor acceptabil pe pământurile natale. Resorturile sufletești și mentale care-i dezrădăcinează pe emigranți sunt greu de identificat, însă după discuțiile avute cu zeci de persoane aflate în această situație cred că atrofierea speranței poate constitui un factor decisiv.
În tot acest tablou al plecărilor definitive, românii ocupă un loc aparte. „Ajungerea cuțitului la os” este, fără îndoială, motivul pentru care milioane de conaționali de-ai noștri și-au luat lumea în cap, din vechime și până azi. Ocupația austro-ungară, regimul comunist impus de sovietici și tranziția de după 1989 i-au împins pe mulți români în străinătate. Canada a fost și rămâne, se pare, una dintre destinațiile noastre favorite. Dar să vedem cum a început totul.
Cine supraviețuiește în sălbăticie?
„Loial, în cojoc de oaie, fiu al pământului, ai cărui strămoși să fi fost țărani din generație în generație, cu o soție bine făcută și o jumătate de duzină de copii sănătoși” – așa vedeau oficialii canadieni, acum mai bine de un secol, portretul-robot al celor ce vor coloniza o parte a întinsului lor teritoriu agricol. Românii, mulți aflați sub stăpâniri străine și sătui de jugul altora, se potriveau perfect acestei descrieri.
În 1896, liberalii federali preluau puterea în Canada și promiteau să populeze „Pământul lui Rupert”, adică vestul țării cât un continent. Clifford Sifton, ministru de Interne în acele timpuri, a vizitat Europa, trecând și prin ținuturile românești, unde a convins mulți ardeleni și bucovineni să vină în Canada. Așa se face că până la debutul Primului Război Mondial, în 1914, 8.031 de români se stabiliseră deja în celălalt capăt al lumii, iar în 1921 numărul lor ajungea la 29.056. Şi era doar începutul.
Noii veniți au fost majoritar bucovineni, dar și din Muntenia, Ardeal, Banat și Dobrogea. Traversând Europa, ei au ajuns în Hamburg și s-au îmbarcat în nave maritime cu direcția Halifax, St. John, Montréal sau New York. De aici s-au îndreptat spre preerii, mai ales în Saskatchewan și Alberta, unde li se promisese pământ.
Cea mai mare parte a coloniștilor noștri, aproximativ 85%, erau români ortodocși, urmați de greco-catolici, lutherani și evrei, care cunoșteau limba și tradițiile românești și se declarau români. Spre deosebire de greci, care nu au putut suporta iernile friguroase de la țară, românii s-au acomodat rapid și și-au pus pe picioare gospodării trainice. Așa s-au închegat comunitățile noastre în Saskatchewan și Alberta, dar interesant de reținut este și faptul că secui din Transilvania, care vorbeau și românește, cunoscuți ca „Szecklers”, s-au stabilit în Cupar și Punnichy (Saskatchewan).
La rândul lor, evreii au fondat trei comunități de origine română la Hirsch, Hofer și Lipton (Saskatchewan), ultima existând până în anii 1970 și având în componență o sinagogă, o școală, un cimitir și o cooperativă agricolă.
Şcoala din Boian, muzeu al imigrației românești în Canada rurală
În provincia Alberta a Canadei, pe o câmpie aflată lângă un râu, dăinuiește o mică așezare încărcată de istorie. Doamnelor și domnilor, bine ați venit la Boian, cea mai veche așezare românească din nordul continentului! Primii imigranți de origine română au sosit aici la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea provenind din Bucovina, teritoriu ocupat în acele vremuri de Austro-Ungaria. Locuitorii de astăzi ai Boianului au descendență românească și știu că satul lor a fost botezat de către Iachim Yurko și Elie Ravliuk, ucraineni veniți din satul bucovinean cu același nume.
Canadienii de origine română mai știu că în toamna anului 1903 bunicii și părinții lor au construit o biserică ortodoxă ce a primit hramul „Sfânta Maria”, după hramul lăcașului de cult pe care îl lăsaseră în urmă, acasă. Construcția a fost finalizată în vara lui 1905, iar la numai cinci ani distanță a fost înființată o școală de limbă română, unde s-au predat toate disciplinele care se predau și în România acelor vremuri. Concomitent, conaționalii noștri au făcut tot posibilul pentru a-și întări comunitatea, încurajându-și rudele din Edmonton și Calgary să se stabilească pe acest pământ mănos, înconjurat de ape și păduri.
Dar frumoasa poveste nu ajunge, așa cum ne-am aștepta, până în zilele noastre, motivul principal fiind asimilarea românilor de către canadieni, alături de lipsa de interes a diriguitorilor de la București. În paranteză fie spus, ați auzit cumva, în ultimii ani, de vreo vizită la nivel înalt a unui oficial român în această parte a lumii? N-aveați cum să auziți pentru că nici n-a avut loc, deși numărul românilor din Canada a crescut constant. Potrivit unor statistici mai mult sau mai puțin oficiale, pe coasta de vest și în centrul Canadei locuiesc acum 100.000 de persoane cu descendență românească, însă există voci care susțin că ar fi vorba de mult mai mulți.
Revenind însă la simbolul românilor de peste „marea cea mare”, mica școală din Boian este astăzi un muzeu care prezintă în fotografii imigrația românească din provincia Alberta și viața tipică a fermierilor noștri în Canada rurală. Biserica „Sfânta Maria”, despre care v-am vorbit deja, a sprijinit de-a lungul anilor comunitatea româno-canadiană din Alberta, însă acum se luptă și ea cu uitarea.
Vieți desprinse parcă din filme
La sfârșitul secolului al XIX-lea, românii au căpătat statutul de țărani liberi în Imperiul Austro-Ungar, însă, neavând pământ, erau mai dispuși decât frații lor de peste Carpați să se aventureze „la celălalt capăt al lumii”. Întâmplarea a făcut ca în acel moment dominionul Canadei să încerce colonizarea vestului țării cu fermieri europeni, în baza unui document intitulat „Dominion of Canada Policy“. Potrivit acestei legi, fiecare imigrant avea dreptul și obligația să-și ridice o locuință și să-și cultive pământul, devenind în scurtă vreme proprietar („homesteader“).
Clifford Sifton, deja amintitul ministru canadian, a ajuns și în Bucovina unde, cunoscând situația românilor, a convins câteva familii să treacă „apa cea mare”. Acolo îi aștepta câte o bucată de pământ de 65 de hectare, cu posibilitatea dobândirii titlului de proprietate după trei ani. Zis și făcut, iar în zilele noastre, urmașii primilor români veniți în Canada, și ei ajunși la vârste respectabile, povestesc cum părinții lor au muncit din greu pământul și au trăit într-un mediu natural deloc prietenos în sezonul rece.
Ultimul copil din cei 14 ai unei familii de imigranți români – deși le-aș spune mai degrabă coloniști – are 70 de ani sau poate chiar mai bine. Vorbește corect limba română, chiar mai corect decât multe „vedete” de pe la noi, și povestește cum tatăl său a fost sfătuit de către părinți să plece în Canada, pentru a evita să fie luat în armata austro-ungară și să-și piardă viața în războaie care nu erau ale poporului său. Așadar, bucovineanul nostru a ajuns cu greu la Halifax, în provincia Nova Scotia, a muncit prin diverse locuri și a aflat că o mână de români înființaseră o așezare în Alberta – Boianul despre care v-am vorbit.
Alături de mezinul bucovineanului „plecat de amarul Austro-Ungariei” stă un alt bărbat, al cărui bunic de origine română a venit pe jos în satul Boian, de pe coasta de est a Canadei, parcurgând o întindere aproximativ egală cu cea a Europei. Şi asta numai pentru a economisi 14 dolari, o mică avere la vremea respectivă, dacă ne gândim că taxa anuală pe cele 65 de hectare date în folosința fiecărei familii de români era de 10 dolari.
În loc de concluzie
Părăsirea pământurilor natale de către cei fermecați de perspectiva Lumii Noi a generat progres economic, însă sub acesta au rămas aluviuni de suferință și resemnare. Majoritatea celor care și-au părăsit țările de origine, din motive economice, sociale sau politice, constituie temelia Americii de Nord, pepita prosperității de azi a locuitorilor acestor teritorii.
Fluxul de oameni care-și caută împlinirea, indiferent de religie și de culoarea pielii, continuă și astăzi înspre SUA și Canada, numai că sub alte forme. Aeroporturile sunt mai pline acum decât gările și cheiurile de unde plecau odinioară trenuri și vapoare, încărcate cu bocceluțe de haine și miliarde de speranțe. Obiectivele celor care se înhamă la o asemenea aventură au rămas însă neschimbate. Românii sunt și ei prezenți, poate mai prezenți ca niciodată, prin aeroporturile lumii, așteptând legături spre Montréal, Toronto sau Calgary. Din ce în ce mai mulți, din păcate cu bilet numai „dus”.
Historia.ro
