În istoria oricărui popor începutul unui an nou este un moment deosebit, plin de semnificații și însoțit de datini care se trag din negura timpurilor. Ni se pare că Anul Nou și Revelionul, marcat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, există de când e lumea, însă în realitate ele întrunesc datini de până la creștinism și tradiții împrumutate din Occident cu un secol în urmă. Sărbătoarea nu are nici o legătură cu vechea tradiție românească de a marca începutul noului an la 1 martie, prima zi a primăverii. Denumirea populară a primei luni de primăvară este „Mărțișor”. Scriitorul enciclopedist Bogdan Petriceicu-Hașdeu, născut în Crestineștii Hotinului, remarca că „Mărțișorul este luna de început a anului”.
Pentru țăranul român de altă dată Anul Nou punea începutul anului agricol, când se trăgea prima brazdă pe ogor. Și iată că obiceiul aratului a fost adus de calendar în miezul iernii. Prin aceasta și se explică tradiția de a umbla cu „Plugușorul” pe la casele gospodarilor. Data de 1 ianuarie, ca dată oficială de marcare a Anului Nou a fost impusă în Europa în anul 1582. Sărbătorirea începutului de an la 1 ianuarie s-a încetățenit mai târziu la români. Era respectată de familiile de boieri, pe când țăranii se țineau de vechiul obicei. Revelionul a intrat în tradiția românească la finele secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, fiind adus din Vestul continentului.
Poporul ucrainean, de asemenea, marca începutul noului an la 1 martie, când începeau lucrările agricole. Pe timpurile Rusiei Kievene acest ritual era numit și sărbătoarea primăverii, soarelui. Din 1492, marele cneaz Ivan al III-lea a emis un ordin, prin care Anul Nou a început să fie sărbătorit la 1 septembrie, în ziua când se plătea birul și începea noul an bisericesc. În 1700 țarul rus Petru I a semnat ordinul de trecere la tradiția europeană a marcării Anului Nou la 1 ianuarie. (V.K)
