La 10 martie 1879 s-a născut Dimitrie Caracostea, critic şi istoric literar, folclorist, membru al Academiei Române. Este considerat unul dintre cei mai mari stiliști ai literaturii române.
Dumitru Caracostea s-a născut la 10/22 martie 1879, la Slatina. Pe linie paternă avea o descendență aromână. Și-a început studiile la Slatina, pe care le-a continuat la Colegiul „Sfântul Sava” din București. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București, unde își ia licența în 1908. A fost elevul lui Titu Maiorescu, Ion Bianu și Ovid Densusianu. În 1909, obține o bursă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lübke. Susține două doctorate, în 1913, unul în filosofie, altul în filologie romanică. Din 1920, devine docent la Universitate, iar în anul 1930 profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 devine membru titular. Datorită strădaniilor sale, în 1933 ia ființă Institutul de Istorie Literară și Folclor. A fost ministrul educației naționale în 1940) . În perioada 1941 – 1944 a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.
În anul 1948, după instaurarea regimului comunist în România, Dumitru Caracostea a fost exclus din învățământ. Pe 5 mai 1950 a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi judecat. În penitenciarul Sighet s-a convertit la greco-catolicism prin intermediul preotului profesor blăjean Ioan Vultur. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în aceeași închisoare.
Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor („Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia”, 1924) și exegeza operei eminesciene („Arta cuvântului la Eminescu”, 1938; „Creativitate eminesciană”, 1943). „Expresivitatea limbii române” reprezintă un important studiu de stilistică literară. Lucrările sale asupra baladei populare („Balada poporană română”, 1932-1933) au fundamentat o nouă metodă de cercetare, aceea a geografiei folclorice. Comentariile eminesciene s-au distins prin dubla perspectivă pe care le-au urmat: una dinamică (geneza poemelor) și alta statică (arta cuvântului) . Prin orientarea principală a spiritului, Caracostea a aparținut mișcării moderniste.
Prin Caracostea, critica și istoria literară românească interbelică au atins un punct maxim în efortul lor de înnoire; ritmul pe care l-a imprimat acestui proces a fost însă prea abrupt și prea precipitat pentru a fi provocat ecouri și a se fi înrădăcinat în opinia publică a momentului. Astfel că meritul înnoitorilor avea să fie atribuit mai mult altora, cu pasul mai scurt, dar mai sigur.
Dumitru Caracostea s-a stins din viaţă la 2 iunie 1964.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com