La 10 septembrie 1912, în localitatea Stăneştii de Jos de lângă Cernăuţi s-a născut Vasile Posteucă poet român, care a activat mai mult în exil (1941-1972).
Orfan de război după tată (1914) și fiu de plugari sărăciți în timpul războiului, a avut o copilărie dificilă. Și-a făcut studiile secundare ca bursier la liceul din Siret (1924-1931), iar cele de litere la Universitatea din Cernăuţi (1931-1936). Aici, elev remarcat al lui Leca Morariu şi Ion Nistor, el debutează aproape simultan în viața literară și cea politică. Pe plan literar a debutat cu două poeme la revista „Junimea Literară” din Cernăuți (Director Ion I. Nistor), Anul XXI, Nr. 7-12. Pe plan politic este membru asociației studențești „Arboroasa” (1930-1936) și președinte al ei (1934-1936); dar și vicepreședinte al „Centrului studențesc” din Cernăuți, dând dovadă de cel mai înfocat românism cu prilejul manifestărilor și congreselor studențești. A organizat primul Congres al Studențimii Bucovinene (1936) și a fost delegat timp de trei ani la Uniunea Studenților.
Colaborează intens la revistele „Iconar” (directori Mircea Streinul şi Liviu Russu), „Însemnări Sociologice”, „Răboj”, „Buna Vestire”, „Glasul Bucovinei”, „Convorbiri literare” de sub conducerea lui I.I. Torouțiu (1888-1953), „Gazeta Gospodarilor”, „Cuvântul”. După lovitura lui Antonescu împotriva Mișcării Legionare din 21-23 ianuarie 1941, devenit indezirabil în țară, Vasile Posteucă se refugiază în exil, unde a cunoscut mai multe stațiuni de popas: Polonia, Germania, Austria, Franța, Canada, Statele Unite. În Franța a studiat la Sorbona (1949). În Canada, la Toronto, și-a obținut titlul de Master of Arts în 1953, iar în 1962 titlul de Doctor în Litere cu o dizertație despre Rilke, iar din noiembrie 1966 profesor universitar la Universitatea din Mankato, Minneapolis. A înființat și condus, împreună cu Nicolae Petra, revista iconaristă „Drum” (1963-1972, Mexico).
Ultima carte de versuri antumă a lui Posteucă, „În marea şi-n mormintele din noi” (1967), oferă parcă o sinteză a motivelor cultivate în anii exilului. Poetul şi-a limpezit cântarea, iar simbolurile sunt clar sensibile. Metafora drumului iniţial s-a revelat în lăuntricul drum, valenţele mioriticului se axează exclusiv pe metafizic, nota religioasă a cântecului se descifrează în semnificaţiile implicate în răstignire, jertfă şi renaştere spirituală, cosmicul se transformă din peisaj în rost, în destin stelar al fiinţei, moartea e doar adormire. Poetul damnat pare că se transformă chiar în cântec, tinde spre reculegere şi meditaţie, ceea ce îl determină să renunţe la discursivitatea narativă şi la descriptivismul melodic al începuturilor. „În marea şi-n mormintele din noi” reprezintă cea mai semnificativă carte de cântece ale lui Posteucă.
Romanul „Băiatul drumului” (2000) ilustrează altă dimensiune, cea narativă, ce se lăsa întrevăzută pe alocuri chiar în versuri. Este o proză de evocare prin excelenţă, în care filonul liric se descătuşează deseori din chingile acţiunii propriu-zise, autorul preferând o relatare şi o descripţie statică a întâmplărilor narate.
S-a stins din viață în anul 1972, în urma unei boli neiertătoare. În anii 90 creația lui Vasile Posteucă a ajuns în România și în Bucovina lui natală grație străduinței ziaristului cernăuțean Ion Crețu. În satul său natal, Stănești, în fața școlii locale a fost ridicat bustul poetului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com