La 13 august 1595 a avut loc Bătălia de la Călugăreni, în care oastea munteană, condusă de Mihai Viteazul, a încercat să oprească oastea otomană a lui Sinan Pașa, care a invadat cu scopul să transforme Țara Românească în pașalâc.
Vestitul istoric român, Nicolae Bălcescu, menționa că armata lui Sinan era de zece ori mai mare decât cea a lui Mihai Vodă. Deci, raportul de forțe era net favorabil oștirii otomane. Știind acest lucru, domnitorul muntean alese pentru bătălie terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov. Astfel, otomanii aveau în față un singur drum, cu podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată. Însuşi Sinan Paşa se prăvăli de pe cal într-o mlaştină foarte întinsă, de unde a fost scos de un credincios al său.
Pe câmpul de luptă au căzut circa 7.000 de otomani, iar tunurile acestora și un steag verde al profetului au nimerit în mâinile românilor. Prin atacul de la Călugăreni Mihai Viteazul reușise să atingă unele obiective: a provocat pierderi importante dușmanului, l-a demoralizat și a întârziat înaintarea turcilor, câștigând timpul necesar pentru concentrarea forțelor antiotomane. Cu toate acestea, deși întârziată, înaintarea turcilor către București nu a fost oprită.
Istoricul contemporan Bogdan Murgescu a explicat însemnătatea Bătăliei de la Călugăreni: „Un aspect care merită analizat este dacă victoria tactică de la Călugăreni a influențat sau nu soarta campaniei. În opinia mea, această victorie este un exemplu perfect pentru situaţiile istorice în care o bătălie câştigată tactic nu influenţează cu nimic mersul mai departe al războiului. Armatele au rămas la sfârşitul zilei faţă în faţă, de o parte şi de cealaltă a râului Neajlov, oastea învingătoare a lui Mihai Viteazul la nord, iar cea otomană la sud. Mai mult, voievodul Ţării Româneşti a trebuit să se retragă. Motivul pentru care a ales să facă acest gest a fost determinat de faptul că pe câmpul de luptă nu a ajuns la vreme un corp de oaste otomană, care fusese trimis să execute o operaţie de învăluire şi a cărui întârziere a facilitat victoria lui Mihai împotriva corpului principal. Reversul medaliei era acela că în zilele următoare Mihai urma să se confrunte cu o forţă otomană superioară, faţă de care nu s‑a simţit suficient de puternic pentru a continua rezistenţa. De asemenea au mai existat şi diferendele cu secuii, care nu mai doreau să participe la o nouă luptă şi de aici a trebuit să se organizeze retragerea spre munţi.
În concluzie, la Călugăreni Mihai a obţinut o victorie tactică strălucită. O izbândă ce nu a nimicit însă armata otomană şi care a fost urmată de retragerea spre nord datorită disproporţiei de efective. În urma acestei decizii Mihai a pierdut controlul asupra Bucureştilor şi apoi asupra Târgoviştei. Din punct de vedere al desfăşurării campaniei militare, Călugărenii au avut doar însemnătatea unei lupte de ariergardă cu totul nedecisive”.
Adevărata victorie a lui Mihai Viteazul împotriva turcilor fu repurtată la câteva luni de la bătălia de la Călugăreni, pe malul Dunării, la Giurgiu. În octombrie 1595, domnitorul, care până la această dată a privit îngrozit cum ţara i-a fost cotropită de turci, a reuşit să închege o oaste de 40.000 de soldaţi şi să-i înfrângă pe otomani. Astfel, la 6 octombrie, Mihai Viteazul a eliberat Târgovişte, la 12 octombrie — Bucureştiul, apoi cetatea Giurgiului şi porturile dunărene. În rezultatul acestor victorii hotarul de sud al Ţării Româneşti a ajuns din nou la linia de sud a Dunării.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com