În ziua de 15 mai a anului 1873, la Heidelberg, Germania, se stinge din viață, la vârsta de 53 de ani, Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei şi al Valahiei, domnitor al Principatelor Unite, cel care a pus bazele naţionalităţii româneşti.
Născut la Bârlad, descendent al unei vechi familii de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Şi-a continuat studiile la Paris, unde în 1835, a obţinut bacalaureatul în litere. A urmat cursuri de drept şi medicină la Pavia şi Bologna, pe care nu le-a finalizat.
La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Ulterior Cuza devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic. A participat activ la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă şi agitată de tensiuni politice, a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne.
Neînţelegerile dintre liberalii-moderaţi, grupaţi în jurul lui N. Kretzulescu, şi liberalii-democraţi, conduşi acum de Christian Tell şi Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziţiei domnitorului. Abuzuri şi nereguli administrative şi mai ales agravarea situaţiei economice au contribuit şi ele la creşterea nemulţumirilor în rândul unor pături mai largi. Pe de altă parte, în urma desfiinţării de fapt a jurisdicţiei consulare prin punerea în aplicare a Codului Penal de către Cuza, puterile garante, în special Franţa, Marea Britanie şi Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă faţă de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surpriză independenţa ţării. Domnia lui Cuza era pusă în discuţie pe plan extern încă de la sfârşitul primăverii anului 1865.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea „angajamentul” ce şi-l luase la înscăunare de a se retrage, în ziua următoare, fostul domnitor avea să scrie generalului Nicolae Golescu, arătându-i că „numai un principe străin… poate închizăşui viitorul României”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com