La 16 februarie 1939 s-a născut poetul, prozatorul, eseistul şi traducătorul român Ilie Constantin. Ilie Constantin făcea parte din trioul de aur al poeziei românești a anilor șaizeci ai secolului XX, alături de Nichita Stănescu și Cezar Baltag.
Ilie Constantin (1939-2020) a fost reprezentant al generației anilor 60. A studiat la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1956 – 1961). O dată cu debutul în studenție a avut loc și debutul cu versuri în revista „Tânărul scriitor”. Debutul editorial s-a produs în penultimul său an de studenție, 1960, alături de Nichita Stănescu şi Cezar Baltag, cu placheta „Vântul cutreieră apele”. În 1973 a luat hotărârea autoexilării la Paris. În Franța anului 1991, lui Ilie Constantin, în urma susținerii tezei „Complicitatea fertilă – poeți români, 1951 – 1973”, la Institutul Național de Civilizații și Limbi Orientale din Paris, i s-a acordat titlul de doctor în filologie. Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin romanul „Tinerii noștri bunici” (1967), prin volumul de povestiri „Câinele înlăcrimat” (1970) etc. Din limba italiană Ilie Constantin a tradus o antologie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apărută în 1967, la Editura Tineretului (din București), în colecția „Cele mai frumoase poezii“, apoi una din poemele lui Umberto Saba, apărută în 1970.
S-a întors în România în anii 90, după o lungă ședere la Paris. Alesese, cum se spunea pe atunci, cu îndreptățire, lumea liberă. Ilie Constantin făcea parte din trioul de aur al poeziei românești a anilor șaizeci (toate aceste referiri sunt la secolul XX), alături de Nichita Stănescu și Cezar Baltag. Legătura dintre ei a fost făcută nu pentru că ar fi constituit un grup, fapt care ar fi fost reprimat de regimul de-atunci, ci pentru debutul lor simultan, în 1960 și pentru faptul că poezia lor, a fiecăruia și-a tuturor, făcea legătura cu literatura română dinainte de comunizare. Cei trei poeți spărgeau cortina de fier a poeziei proletcultiste, deschizând o fereastră spre un alt orizont liric, unul care tindea să lege poezia română a vremii de aceea antebelică.
Ilie Constantin aducea în lirica sa un suflu nou, o înclinație spre estetic și, deși poetul a lucrat o vreme la ziarul „Scânteia”, o totală ruptură față de lirica ideologizată și ideologizantă dictată de partidul-stat. Era un cunoscător al poeziei europene, mai ales al celei italiene, căreia i-a dedicat mare parte din activitatea sa de traducător, lăsându-ne echivalențe admirabile din poemele lui Umberto Saba și Salvatore Quasimodo.
Ilie Constantin este autorul unor cărți de poeme ale căror titluri marchează momente de reținut ale poeziei românești contemporane: „Vântul cutreieră apele” (1960), „Desprinderea de țărm” (1964), „Clepsidra” (1966), „Bunavestire” (1968), „Coline cu demoni” (1971), „Celălalt” (1972). Revenit în România, și-a publicat cărțile de critică despre poezia românească a vremii, precum și câteva cărți de poeme, printre care „Plata luntrașului” (1998) și „Entuziasmul melancolic” (2007).
Înainte de fuga sa în Vest, Ilie Constantin a mai publicat și câteva cărți de proză, printre care „Câinele înlăcrimat” (1967) și „Tinerii noștri bunici” (1970). În 2003 i s-a decernat Premiul Național „Mihai Eminescu”, la Botoșani, Premiul Național „Serile de la Brădiceni” pentru activitatea de comentator în anul 2008 și Premiul OPERA OMNIA la Festivalul Internațional Tudor Arghezi în anul 2009.
Boala l-a împiedicat să mai fie prezent în viața literară a anilor din urmă, reușind să-l îndepărteze de actualitatea literară, dar în nici un caz să-l desprindă de curentul major al poeziei românești. Omul și artistul Ilie Constantin afirma despre sine: „…eu rămân supus voinței divine, fără a mă crede un ales al ei, ci un simplu om stocastic, o unitate în incomensurabila statistică dumnezeiască. Toate aceste reflecții, departe de a mă întrista, mă ajută să trăiesc”.
Ilie Constantin s-a stins din viaţă la 5 februarie 2020.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com