La 18 iulie 1711 a început marea confruntare de la Stănileşti dintre forţele ruso–moldovene, conduse de ţarul Petru I al Rusiei şi de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi cele otomane. Victoria turcilor îl va obliga pe Cantemir să–şi părăsească tronul şi să se refugieze în Rusia, unde va deveni consilierul ţarului, iar în Moldova a fost introdus, la 6 octombrie 1711, regimul fanariot. Bătălia de la Stănileşti a avut loc la 18-22 iulie 1711, în urma căreia forţele ruso-moldovene au fost încercuite de turci, iar țarul Petru I a fost constrâns să semneze pacea la Vadul Huşilor. Planul țarului Petru I era să traverseze Moldova, peste Dunăre, pe direcția Istanbul, expediția sa urmând să fie un marș triumfal în principatele ortodoxe din Balcani. Armata rusă a ajuns la Iași la 5 iulie 1711 după care atacă Brăila, cetate turcească la acea perioadă, pentru a motiva românii din Valahia să se alăture campaniei antiotomane.
Otomanii, după lupte intense, cedează Cetatea Brăilei la 25 iulie 1711. Această victorie va rămâne fără vreun rezultat din cauza contraatacului turc din 11 iulie 1711 în Moldova. Turcii cu un efectiv de 120 000 oameni, au trecut Dunărea la Oblucița. Armatele țarului Petru I și domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir pornesc în marș spre otomani cu 38 000 ostași ruși și 6 000 moldoveni. În apropierea localității Stănilești, trupele ruso-moldovene sunt încercuite la 20 iulie, iar turcii au bombardat intens și repetat tabăra rusă în ziua de 21 iulie. Rușii vor contraataca, dar fără succes și după mari pierderi se vor retrage după ce turcii au acceptat mesajul de retragere al țarului. Unele izvoare indică faptul că retragerea armatei a fost cumpărată de ruși, cu șapte care de aur.
Victoria turcilor îl obliga pe Dimitrie Cantemir să-şi părăsească tronul şi să se refugieze în Rusia, unde devine consilierul ţarului. În Moldova și în Valahia, în 1711 și respectiv 1714 urmau să fie instaurate domniile fanariote, care au permis Porții otomane să-și întărească pozițiile în cele două principate române și să-și păstreze controlul asupra liniei Dunării de Jos. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), a fost mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui va fi victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.
Ciudatul război, în care învingătorii au fost loviți mai greu decât înfrânții, s-a încheiat cu o pace. Merita pus în balanță cine ce a câștigat și cine ce a pierdut din acest scurt război. Turcii n-au câștigat terenuri, dar și le-au păstrat pe cele deja stăpânite. În plus, au încasat peșcheșuri frumoase conform obiceiului, și au impus rușilor ceva condiții, ca să le mai reducă influența în Europa Centrală (Polonia) și cea de Nord (Suedia).
Rușii au pierdut exact ce au câștigat turcii, plus faptul că și-au luat adio pentru multa vreme de la visul lor de aur, să-i vadă pe turci alungați din jurul Marii Negre. Cantemir și-a pierdut tronul, dar poate a ieșit câștigat, în noua sa poziție de consilier personal al țarului, legat mai mult de studiu și de bibliotecă, decât de învălmășeala politică. Cât privește Principatul Moldovei acesta a ieșit sigur câștigat, neatins în granițele sale, inclusiv fâșia dintre Prut si Nistru, pentru încă o sută de ani, încheiați. Dacă rușii câștigau bătălia de la Stănilești, nimic nu l-ar fi oprit pe Petru cel Mare să-și anexeze fâșia cu un secol mai devreme. Tot până la Prut, cum a făcut-o mai târziu Alexandrul I, ba chiar poate și ceva în plus, cum au făcut alții, după el, se subliniază într-un articol din Ziare.Com.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com