La 21 ianuarie 1964 Eugene Ionesco (născut Eugen Ionescu), dramaturg francez de origine română, este ales membru al Academiei Franceze. Eugen Ionescu (1909-1994) a fost protagonist al teatrului absurdului.
Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: „Cântăreața cheală”, „Lecția”, „Scaunele” și altele. A doua încadrează piese ca „Ucigaș fără simbrie”, „Rinocerii”, „Regele moare” etc. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.
„Eugen Ionescu şi-a construit, în teatrul contemporan, o glorie mondială. Oriunde există preocupare de artă dramatică, opera lui e celebrată fie de-a dreptul prin asocieri cu opera marilor clasici, fie indirect, prin nulificări adesea mai pozitive decât laudele. Formula de artă pe care o practică îl asociază cu Brâncuşi dintre conaţionali, iar dintre străini cu Picasso”, scria criticul literar.
Eugen Ionescu s-a născut la 26 noiembrie 1909, la Slatina, România, dar şi-a petrecut copilăria în Franţa, împreună cu sora sa, mama Marie-Thérèse Ipcar având cetăţenie franceză. În 1924, a revenit în România cu tatăl său (tot Eugen), urmând cursurile liceale la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti, iar apoi a studiat literatura franceză la Universitatea bucureşteană. A debutat cu poezii în revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi. Prin volumul de critică literară „Nu” din 1934 s-a impus în lumea românească literară. Volumul „Nu”, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu, este considerat de autor un „fals tratat de critică literară”, fiind un manifest contestatar al numelor consacrate din literatura epocii, precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Ion Barbu şi Mircea Eliade, prin care provoacă un scandal în lumea literară a vremii. În următorii ani atitudinea sa „ireverenţioasă” se va repeta, prin opoziţia faţă de tendinţele culturale şi literare ale dreptei politice.
În pragul celui de-al Doilea Război Mondial a plecat la Paris ca bursier, a lucrat o vreme ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy, iar din 1942 s-a stabilit definitiv în Franţa. În 1945, a trimis revistei „Viaţa românească” un articol intitulat „Scrisori din Franţa”, în care prezenta motivele plecării sale din ţară şi aducea critici regimului politic din România. Comuniştii nu i-au iertat acest lucru şi l-au judecat în lipsă. Curtea Marţială l-a găsit vinovat, considerând acel articol drept „ofensator pentru armată şi naţiune”. A fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei, 6 ani închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii, 5 ani interdicţie corecţională. Curtea a decis să se facă demersuri pentru a se cere extrădarea condamnatului din Franţa, dar Franţa nu a dat curs cererii.
S-a căsătorit cu românca Rodica Burileanu, iar la 24 august 1944 s-a născut fiica lor, Marie-France Ionesco, cu un rol important în viața culturală a exilului românesc.
Din punct de vedere literar, Eugen Ionescu s-a impus definitiv în teatrul de avangardă, ajungând unul dintre cei mai mari dramaturgi, cunoscuţi şi apreciaţi în întreaga lume. Prima sa piesă de teatru, „Cântăreața cheală” la sugestia Monicăi Lovinescu, a avut un succes enorm, devenind cea mai longevivă piesă a micului teatru parizian. Între piesele sale cele mai cunoscute, jucate şi azi pe scenele de teatru ale lumii se află: „Lecția”, „Scaunele”, „Victimele datoriei”, „Ucigaș fără simbrie”, „Rinocerii”, „Regele moare”.
În anul 1961, teatrul scris de Ionescu avea reprezentaţii în 35 de ţări. Începând cu 1964, au fost puse în scenă şi în România câteva dintre piesele sale, dar, din 1970, odată cu noul val de critici pe care le-a rostit public contra regimului politic de la Bucureşti, autorul Eugen Ionescu a fost interzis în ţară.
Dar viaţa lui Eugen Ionescu la Paris a însemnat, pe lângă marile succese din lumea culturală, o viaţă apropiată de românii din exil şi, în acelaşi timp, popasuri de reculegere şi rugăciune în Biserica românească „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail” din Paris. Îşi nota în jurnalul său nişte lucruri care arată că era un om profund credincios: „A avea puterea să trăieşti moartea ca să nu mori: cu moartea pre moarte călcând! Cine merită să fie salvat? Cu naivitate zic că aş vrea să fiu salvat… dimpreună cu soţia, fiica, mama, mama soţiei mele, sora mea, cu tata, cu prietenii mei, cu duşmanii mei, cu lumea, lumea aceasta… pe care atât de mult aş vrea, cum o voia şi o spunea Peguy, s-o înalţ la cer”.
Eugen Ionescu s-a stins din viaţă la 28 martie 1994, la Paris.
Centenarul naşterii marelui dramaturg francez, de origine română, a fost sărbătorit pe tot parcursul anului 2009, pe plan internaţional, sub sigla UNESCO. În cadrul sesiunii ştiinţifice „Centenar Eugen Ionescu”, din 26 noiembrie 2009, dramaturgul Eugen Ionescu a fost numit post-mortem membru al Academiei Române.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com