La 22 august 1890 a încetat să bată inima „regelui poeziei” românești, dramaturgului, folcloristului, omului politic, diplomatului, membrului fondator al Academiei Române, Vasile Alecsandri. El a fost o personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Vasile Alecsandri face parte din categoria scriitorilor a căror operă este în mod deosebit legată de mediul în care ei au trăit, fiind o oglindă artistică a principalelor evenimente sociale, politice şi culturale ale epocii respective. Opera lui Alecsandri este nu numai ecoul acestor evenimente, ci, mai ales, vestitoarea lor, pentru că scriitorul a fost un mare patriot, un militant activ al vieţii sociale şi politice din perioada paşoptistă şi postpaşoptistă.
În perioada paşoptistă (1830-1860) s-au pus bazele unei adevărate renaşteri culturale româneşti cu un puternic spirit naţional. Învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţa au cunoscut o dezvoltare fără precedent. S-a înfiripat o viaţă artistică specific românească, bazată pe tradiţia populară şi pe creaţia de inspiraţie naţională. Vasile Alecsandri a debutat în anul 1840 la revista „Dacia literară”, editată de Mihail Kogălniceanu la Iaşi, cu nuvela „Buchetiera de la Florenţa”. Tot în anul 1840 a preluat direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi cu Costache Negruzzi. Animat de dorinţa de a crea un repertoriu dramatic românesc, a pus în scenă, cu mare succes, prima sa piesă originală „Iorgu de la Sadagura”. În perioada 1856-1859 a făcut parte din Comitetul Unirii, a fost deputat în Divanul ad-hoc, ministru de Externe după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, și în această calitate a mers la Paris pentru a obţine recunoaşterea Unirii. Dezgustat de intrigi, s-a retras din viaţa politică pentru o perioadă de câţiva ani, după care a fost ales deputat de Roman (1869) la insistenţa lui Kogălniceanu. În anul 1878 a obţinut un premiu internaţional la Montpellier, pentru poezia „Cântecul gintei latine”, tradusă apoi în toate limbile romanice. Între anii 1885-1890 a fost ministru al României la Paris.
Mircea Eliade, în eseul „Cele două mituri ale spiritualităţii româneşti”, arată că „viaţa spirituală a românilor este dominată de două mituri care exprimă, cu o spontaneitate perfectă, viziunea lor spirituală asupra Universului şi evaluarea pe care ei o conferă existenţei”. Este vorba despre balada „Mioriţa” şi legenda „Mănăstirea Argeşului”. Vasile Alecsandri a introdus în literatura română filonul folcloric, adăugând romantismului din epocă bogăţia de teme şi motive a creaţiei populare. Pentru prima dată balada „Miorița” a fost publicată de Vasile Alecsandri în 1850, în ziarul „Bucovina”, care apărea la Cernăuți. Pașoptiștii din Moldova, în frunte cu Vasile Alecsandri, au adus la Cernăuți ideea renașterii cultural-naționale.
Criticul şi îndrumătorul literar, Titu Maiorescu, reliefează importanţa şi valoarea creaţiei literare a lui Vasile Alecsandri: „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, farmecul limbii române în poezia populară el ni l-a descris; iubirea omenească şi dorul de patrie el le-a întruchipat; frumuseţea pământului nostru natal el a descris-o; … când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în război, el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră a răsunat în orice adiere din mişcarea poporului nostru. În ce constă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunii sale literare”.
Ultimele zile de viață ale lui Vasile Alecsandri au fost grele. „Și când te gândești, îi spunea el fiicei pe patul de moarte la Mircești, aducându-și aminte de Elena Negri, că a trebuit să sufere astfel înainte de a muri”. În noaptea de 21 spre 22 august, „bardul de la Mircești” s-a stins din viață în vârstă de 69 de ani, plâns de toată națiunea, cu funerarii naționale. Numele lui rămâne pentru totdeauna împletit cu al „Mioriței” și al „Horei Unirii”, cu însăși inima de foc a ființei noastre naționale.
Academicianul Ioan-Aurel Pop în „Glose pe marginea vieţii şi lumii lui Vasile Alecsandri” menţionează: „Alecsandri a avut, în manifestările publice, o seninătate olimpiană, o voioşie debordantă şi, adesea, o gingăşie care le părea unora naivitate. Dincolo de asta, în viaţa privată, era om ca toţi oamenii, cu griji, cu dezamăgiri, cu tristeţi şi cu manii. În tinereţe a fost de orientare romantică (vezi poezia „Steluţa”, închinată memoriei Elenei Negri, pe care a iubit‑o cu ardoare), pentru ca mai târziu să se manifeste, mai ales în dramaturgie, ca un clasicist, admirator al antichităţii greco‑romane. Alecsandri a fost o adevărată instituţie, punând bazele unor forme literare, culegând şi prelucrând folclorul şi fiind un intelectual luptător. A făcut parte din generaţia de aur care a construit edificiul politic naţional numit România modernă, unită şi independentă. A pregătit evoluţia literară a românilor din secolul al XX‑lea”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com